vineri, 25 decembrie 2009

În căutarea sinelui


În zilele acestui Crăciun, am ales să recitesc romanul suedezului Artur Lundkvist, Îndoieşte-te, cruciatule, carte care a apărut în traducere românească prin iulie 1988, acum douăzeci de ani (la editura Univers, în traducerea lui Mircea Bucurescu).

Romanul e o relatare aproape neutră, dar cu mari virtuţi lirice, a drumului făcut de un tânăr nordic, Eskil, prins în entuziasmul necugetat, care împinge, în cadrul primei cruciade (1096-1099), oştirile şi cavalerii Europei până sub zidurile Ierusalimului (ocupat de musulmani). Lundkvist descrie înaintarea cruciaţilor către Cetatea sfântă şi odată cu ea prefacerile din sufletul lui Eskil. Care e cuprins, pe măsură ce trăieşte întâmplările cumplite ale cruciadei, de scepticism şi îndoială. Aventura exterioară e aşadar o alegorie pentru metamorfoza lăuntrică a protagonistului. Ce constată sărmanul, naivul Eskil, străbătând în puhoiul de oşteni, cerşetori, băgători în seamă, exaltaţi şi mişei, de la nord la sud Europa?

În primul rând, prăpastia dintre vorbe şi fapte în cazul conducătorilor cruciadei. Nici unul nu e condus de o autentică credinţă: aproape toţi sînt, de fapt, nişte făţarnici violenţi şi rudimentari. Sub îndemnul de a elibera Ierusalimul se ascund intenţii meschine şi patimi deloc pure. Petru Eremitul care este, aşa-zicând, conducătorul “ales” al mulţimilor, inspiratul şi luminătorul, e un fanatic îngust, o minte încuiată.

Iată cum îl vede Eskil: “Nu era arătos, ba aproape respingător: scund, mai ales datorită picioarelor, care erau atât de scurte, încât păreau oloage, trunchiul îi era îndesat şi vârtos, iar chipul lunguieţ, împrejmuit de o barbă neagră şi rară, semăna atât de bine cu cel al măgarului de-ai fi zis că-s fraţi. Îi deosebeau doar urechile lungi ale măgarului, negre şi cu smocuri albe pe dinăuntru. Răspândea un miros pătrunzător, nu deosebit de cel al măgarului, mirosul stării naturale şi al sfinţeniei totodată. Se spunea că nu se spală niciodată, dar îşi moaie degetele în apă sfinţită şi-şi mânjeşte semnul crucii pe faţă. El pretindea că apa e un element păcătos, tulburător al simţurilor şi corupător, aşa că e bine să te ţii cât mai departe cu putinţă de ea. Şi nici nu bea niciodată apă, ci numai vin”.

Portretul conducătorului spiritual al cruciaţilor e, desigur, caricatural, dar nu cu totul străin de realitate. Fanaticul se ilustrează întotdeauna prin nesăbuinţa discursurilor, prin siguranţa gesturilor şi sicitatea gândirii. Numai el ştie în amănunţime vrerea lui Dumnezeu. Numai lui îi este permis să I se adreseze direct. El e tălmaciul personal al Domnului, traducătorul infailibil al voinţei Sale. Pentru acest motiv îi poate dispreţui pe toţi ceilalţi. Dar nici conducătorii militari nu sînt mai buni. Cavalerul Raimond, de exemplu, e un sangvinar imprevizibil, cavalerul Bohemond, un necioplit şi un primitiv. Între intenţia mărturisită a cruciadei (eliberarea Ierusalimului) şi patimile mărunte ale cavalerilor occidentali e o vădită prăpastie. Şi nici împăratul bizantin Alexius nu e dintr-o plămadă diferită: el are ca principală însuşire viclenia.

Tânărul pelerin Eskil e zguduit, în al doilea rând, de violenţa gratuită a mulţimilor. În această lume bezmetică, nimeni nu pare a încerca vreodată mila sau compasiunea. Cruciada dezvăluie un univers crud, în care viaţa unui om nu înseamnă nimic. De-a lungul călătoriei spre Oraşul Sfânt, evreii sunt peste tot hăituiţi şi ucişi, fără vreo raţiune explicită. Duşmanul nu e privit niciodată cu îndurare. Şi nimeni nu pare a remarca distanţa dintre nobilul ideal proclamat la început (eliberarea cetăţii lui Hristos) şi finalitatea cu totul tenebroasă a cruciadei. În afara lui Eskil…

Romanul suedezului Artur Lundkvist devine, astfel, o sugestie pentru necesara, dureroasa, treptata deschidere a ochilor, o metaforă a recăpătării vederii, după o iniţială orbire. Eroul sesizează târziu, prea târziu, poate, discrepanţa acută dintre aparenţă şi esenţă, dintre decor şi lucrul ascuns în spatele său, antinomia dintre discurs şi faptă, dintre intenţia mărturisită şi intenţia ascunsă a omului dintotdeauna. Altfel spus, faptul că lumea e dublă. Aventura lui Eskil se încheie, pentru moment, în dezamăgire şi îndoială. Dar e numai o iluzie, am impresia. Povestea lui Lundkvist nu sfârşeşte odată cu neagra îndoială a cruciatului, ci abia odată cu renaşterea lui, după ce se întoarce din expediţie.

În definitiv, cucerirea Ierusalimului echivalează cu o descoperire a sinelui: Ierusalimul terestru e, fără dubii, un simbol al realităţii lăuntrice.

N. A. În imagine, o miniatură din timpul cruciadei a VII-a.

Niciun comentariu: