joi, 24 decembrie 2009

Catalogul lui Dumnezeu…


În faţa ravagiilor aduse de senectute, dacă am observat bine, sunt posibile două atitudini mai acuzate.

Cea dintâi vede în bătrâneţe o eliberare din determinaţiile speciei. Bătrânul nu mai este frisonat de afectele şi emoţiile comune (iubiri năprasnice, gelozii lipsite de temei, naivităţi euforice etc.).

Cu o fiziologie împuţinată, cu nevoi abreviate, bătrânul se poate consacra, în sfârşit, deliciilor spirituale. El devine un individ ascetic, nu prin voinţă şi aspiraţii, ci prin fatalitatea vârstei, a simplei aritmetici. Mănâncă şi doarme tot mai puţin, iubeşte eterat, îşi subţiază vrerile şi poftele, veghează şi cugetă la vanitatea oricărei existenţe, scrie un “de contempto mundi”. S-a înţelepţit de la sine, cum ar veni, prin fatalitatea clepsidrei.

A doua atitudine vede în bătrâneţe o catastrofă şi o nedreptate. Ea e vârsta decrepitudinii, a slăbiciunii fizice, a amneziilor de tot felul, a închipuirilor ridicole. Digestia e greoaie, ţevile viscerelor se închid, mintea e stăpânită de rutine. Bătrânul e, scurt spus, un ins nesuferit şi inutil. Nu doar celorlalţi, dar şi sieşi.

Spre a nu rămîne însă în domeniul generalităţilor caracterologice, al caricaturalului nesprijinit de ilustraţia concretă (singura convingătoare!), voi comenta succint două întâmplări relativ notorii. Prima e legată de filosoful Constantin Noica. A doua îl priveşte pe dramaturgul Eugène Ionesco. Noica percepe senectutea ca o pe o aşteptată eliberare epifanică. Ionesco, dimpotrivă, ca pe un verdict nemeritat şi absurd. Ca pe o pedeapsă care vine de la un Dumnezeu gelos şi viclean.

În 1969, cînd împlineşte şaizeci de ani, Constantin Noica îşi invită amicii la restaurant şi oferă un banchet. În discursul justificativ (consemnat, într-o memorabilă epistolă către Virgil Ierunca, de părintele N. Steinhardt, prezent la festin), spre mirarea convivilor, filosoful elogiază binefacerile senectuţii, “feeria îmbătrânirii”, cum va scrie, mai apoi, într-un Jurnal de idei.

Abia acum, la şase decenii, consemnează Noica, omul iese cu adevărat de sub apăsarea speciei şi de sub ferbinţeala prea acuzatelor ei determinaţii. Abia în acest moment al vieţii, “animalitatea” se potoleşte, se sublimează. Bătrânul iese, aşadar, din strânsoarea instinctelor, de sub impulsivitatea sângelui şi umorilor.

A doua întâmplare îl are ca protagonist pe Eugène Ionesco. Într-un film din 1990, care a putut fi văzut şi la noi, dramaturgul arată, într-o scenă pregnantă, mâinile deformate de artrită ale soţiei sale, chipul ei îmbătrânit, ridurile, şi întreabă cu elocvenţă pe confident (şi, fireşte, pe spectatori): “Cum de acceptă asta Dumnezeu?”.

Bătrîneţea, sugerează Ionesco, este o nedreptate. Dar de ce i se meneşte omului această nedreptate e mai greu de înţeles. I-a trimis, continuă marele scriitor, în acest sens, o scrisoare Papei şi l-a întrebat acelaşi lucru: “Cum de acceptă Dumnezeu, despre care teologii susţin că este bun şi milostiv, bătrâneţea şi moartea?”. Iar arhiepiscopul Romei i-a răspuns, după un scurt răgaz, concis şi definitiv: “Papa nu are răspuns la întrebarea Dumneavoastră…”. Pe Ionesco bătrâneţea şi văditele ei neajunsuri îl terorizează. Noica, în schimb, e cuprins de euforie şi speranţă. Cine are dreptate?

Răspunsul meu nu poate fi mai deştept, mai chibzuit, mai convingător decât acela al Sanctităţii Sale. Cel mai potrivit lucru, în acest caz, e să nu spui nimic. În faţa bătrâneţei rămâi, cât mai ai de trăit, doar cu nişte întrebări vane, la care orice răspuns este mincinos. Poate de aceea un înţelept din Renaştere, un florentin, mai precis (e vorba de Lorenzo Magnificul), s-a mulţumit să cânte într-o serie de elegii, care se recitau la carnavalul din Florenţa (iar carnavalul era un foarte nimerit prilej de contemplaţie veselă a deşertăciunii lumii şi de luare a ei în râs), evanescenţa oricărei bucurii şi triumful insesizabil al timpului şi nefiinţei.

Şi tot cu acest prilej, carnavalul, călugării se retrăgeau în pivniţele mănăstirilor şi, după un episod meditativ intens (bănuiesc), proferau către bolţile basilicii, cu ecou lovit de muri, următoarea stupefiantă exclamaţie nihilistă: “Trăiască moartea!”.

În locul unui improbabil (şi nesăbuit) răspuns filosofic, voi cita, în încheiere, un fragment din Apelul morţilor de François-René de Chateaubriand, fragment cuprins în antologia poetului Şerban Foarţă, intitulată Clepsidra cu zăpadă (Polirom, 2003, p.84):

„Sa facem apelul acelor vânători de himere; să deschidem catastiful din ziua mâniei: Liber scriptus proferetur; monarhi! prinţi! miniştri! iată-l pe ambasadorul vostru, pe colegul vostru, revenit la post: unde sînteţi? Răspundeţi!
Alexandru, împăratul Rusiei? – Mort. / Frederic al II-lea, împăratul Austriei? – Mort. / Ludovic al XVIII-lea, regele Franţei - Mort. / Carol al X-lea, regele Franţei? – Mort.

Catalogul nu se opreşte, desigur, aici.

P. S. În imagine, Rapsodul de Maria de los Remedios Alicia Rodriga Varo y Uranga (1908-1963). Remedios Varo a fost un pictor suprarealist.

Niciun comentariu: