duminică, 8 noiembrie 2009

Opera de artă ca delict


Anthony Julius, Transgresiuni. Ofensele artei, traducere din limba engleză de Tania Şiperco, Bucureşti: Editura Vellant, 2009, 272p.


Pe la jumătatea secolului al XIX-lea (anul luat în discuţie de Anthony Julius este 1860), lumea artelor consemnează o subită revoltă a artiştilor: “canoanele academice sunt aruncate în aer”.

Dar nu numai canoanele estetice, ci şi acelea morale: “Aceşti artişti erau genii în sensul precis, kantian, al cuvântului. Filosoful declarase: geniul stabileşte regula în artă. Voia să spună că arta face reguli, nu urmează reguli. Este în natura unei anumite creativităţi artistice elevate să producă lucrări pentru care nu pot fi date reguli precise. Aceste lucrări servesc apoi drept standard pentru alţii; nu sunt simple excentricităţi, efuziunile unor nebuni”.

Publicul burghez este sfidat şi reacţionează în consecinţă. Normele “gustului” sunt, pur şi simplu, desfiinţate. Artiştii (sau măcar o parte a lor) nu mai acceptă categoriile vechii estetici şi încearcă să depăşească limitele artei canonice. Apare ceea ce autorul numeşte “arta transgresivă”. Ceea ce o defineşte în mod esenţial este tocmai “transgresiunea”: “Exact din cauză că artiştii forţează limitele a ceea ce este considerat artă, ei forţează şi limitele legii [morale]”.

Eseul lui Anthony Julius, Transgresiuni: Ofensele artei, este structurat în cinci capitole: a) primul ridică problema semnificaţiei conceptului de “transgresiv”; b) al doilea discută originile artei transgresive, identificându-le în programul pictural al lui Edouard Manet; c) al treilea capitol încearcă să stabilească tipologia transgresivului (există, în opinia autorului, trei tipuri de transgresiune: vezi mai jos); d) al patrulea caută finalităţile transgresivului; e) în fine, ultimul capitol, cercetează semnificaţia spusei lui Adorno: "Fiecare operă de artă este un delict necomis".

Scopul lui Anthony Julius a fost acela de a găsi o metodă de a înţelege (nu de a blama şi refuza fără examen) “acele opere de artă care par transgresive”.

Există, în definitiv, o estetică transgresivă? Răspunsul autorului este suficient de prudent: există şi, în acelaşi timp, nu există. Şi asta întrucât “arta transgresivă este arta în care excepţia subversivă constituie regula”. O asemenea artă nu doar că reclamă şi impune o estetică, dar o şi anulează, prin acelaşi gest instaurator.

Anthony Julius identifică şi descrie trei tipuri de transgresiuni artistice; şi tocmai acestea ar caracteriza şi defini, într-un fel, modernitatea: a) modificarea regulilor artistice, b) sfidarea credinţelor comune şi c) revolta împotriva normelor politice.

În primul caz, asistăm la o extindere a artei prin inovaţie sau interogare filosofică a limitelor sale (este ceea ce au făcut un Picasso sau un Marcel Duchamp). În cazul secund, e vorba de încălcarea unor tabuuri de ordin social. În cazul al treilea, însăşi ordinea politică este pusă sub întrebare.

Toate aceste specii de artă sunt, desigur, scandaloase, provocatoare. Dar care dintre ele e artă cu adevărat nu se poate spune a priori.

P. S. Fireşte că vizitatorii blogului ar fi dorit, poate, o imagine cu adevărat "transgresivă". Nu am găsit o astfel de imagine. Şi pentru acest temei, am ales o reprezentare tradiţională. Chiar retrogradă: e vorba de pictorul Joseph Mallord William Turner (1775-1851) şi de tabloul său: Lumină şi culoare (Teoria lui Goethe).

Niciun comentariu: