marți, 24 noiembrie 2009

Nu eu sunt autorul: autorul e mereu altcineva...


În Sau-sau, problema pseudonimiei e tratată programatic. Søren Aabye Kierkegaard distinge cu fermitate între lucrările pseudonime şi textele edificatoare, semnate cu numele propriu.

Lucarea Sau-sau este îngrijită de un editor fictiv, numit Victor Eremita; numele său s-ar traduce prin „sihastrul învingător”. Victor Eremita pretinde că descoperă manuscrisele estetului A şi ale asesorului Wilhelm în sertarul unui dulap. Dar el observă că A se prezintă, la rândul lui, ca fiind un simplu editor: nu el este autorul Jurnalului seducătorului [care e doar o parte din Sau-sau], autorul jurnalului este altul decât A.

Cu toate acestea, lui Victor Eremita, pretenţia lui A [de a fi el însuşi doar un editor] i se pare suspectă. Victor Eremita îşi afirmă banuiala în chipul următor: "Vechi truc de prozator, împotriva căruia nu aş avea nimic de obiectat dacă n-ar contribui la a-mi complica situaţia, un autor aflându-se cuprins în celălalt, asemenea cutiilor dintr-un joc chinezesc. Nu e aici locul potrivit pentru a dezvolta ceea ce mă întăreşte în această opinie, vreau doar să observ că starea de spirit care domneşte în prefaţa lui A strigă într-un fel că el e autorul. E, într-adevăr, ca şi cum A însuşi s-ar fi înspăimântat de ficţiunea sa, care continua, asemeni unui vis neliniştit, să-i creeze angoase chiar şi în timp ce povestea".

În faţa acestui complicat joc de oglinzi, în care identitatea autorului se sustrage permanent, Victor Eremita însuşi este cuprins de angoasă. Textul are o mulţime de editori, de îngrijitori, dar nici un autor precis. Şi toţi se bănuiesc unul pe celălalt. Mai mult: în momentul în care, numele autorului este „identificat”, el se vădeşte a fi, în realitate, un simplu pseudonim. Ce semnificaţie are acest vertiginos joc specular?

Iată ipoteza recentă – nu lipsită de temei – a unui important exeget (Ana-Stanca Tăbăraşi):

”Atribuirea scrierilor adunate sub titlul Sau-sau mai multor autori e un mod de a transmite cititorilor o anume formă de scepticism, o îndoială care să le alunge certitudinea ştiinţei, a cunoaşterii expuse cu autoritate şi sistematic, obligându-i totodată să-şi precizeze ei înşişi poziţia, amintindu-le că nu pot să se sustragă de la confruntarea dintre îndoială, credinţă şi ştiinţă.

Un răspuns limpede dat de autor acestei probleme, sau chiar o stabilire a autorului ca autoritate definitivă (auctor - auctoritas) ar împiedica nevoia de participare la dezbatere a cititorului. Acesta trebuie să caute el însuşi răspuns la probleme, să piardă toate certitudinile şi să treacă printr-o criză purificatoare, care să-l conducă, poate, la o nouă certitudine, acum definitivă.

În acest scop, autorii pseudonimi trebuie consideraţi ca fiind persoane diferite de Kierkegaard, aşa cum avea să ceară chiar el în Post-scriptum neştiinţific, concluziv (ce-i drept, semnând doar ca editor şi atribuind textul lui Johannes Climacus, [ceea ce reprezintă] o nouă formă de ironie).

Filosofia e, din acest punct de vedere, o artă de a stârni întrebări [şi de a le multiplica la infinit], de a obliga pe cititor la o opţiune personală; [filosofia nu e] o artă a elaborării unor răspunsuri sistematice, clare, distincte şi lipsite de contradicţii existenţiale. Numai faţă în faţă cu mai multe opţiuni existenţiale, în aparenţă egal îndreptăţite, cititorul se poate "alege pe sine însuşi", aşa cum cere asesorul Wilhelm în cea de-a doua parte din Sau-sau.

În 1848, pe când pregătea o serie de prelegeri (niciodată ţinute) despre comunicarea indirectă prin pseudonime, Kierkegaard şi-a început prima prelegere cu o scuză: "Cred că e cazul să-mi cer iertare pentru modul în care folosesc cuvântul ‚eu’ în aceste prelegeri... Una din nenorocirile modernilor e că au desfiinţat ‚eul’, eul personal.

Tocmai de aceea a şi dispărut din lume comunicarea cu adevărat etic-religioasă. Pentru că adevărul etic-religios se raportează în mod esenţial la personalitate, neputând fi comunicat decât de către un eu unui alt eu. Îndată ce comunicarea aceasta devine obiectivă, adevărul a devenit neadevăr. Ceea ce trebuie să atingem noi e personalitatea. De aceea consider un merit faptul că am adus personalităţi create poetic, care spun ‚eu’ (pseudonimele mele), în plină realitate a vieţii, contribuind pe cât posibil la reobişnuirea contemporanilor să audă din nou un eu, un eu personal (nu acel eu pur, de fantezie, şi vorbele lui de ventriloc)". Eul pseudonimelor e aşadar opusul eului absolut, abstract, cum apărea în filosofia vremii (de exemplu, la Fichte)... Pseudonimele se doresc a fi tocmai opusul abstracţiunii impersonale a filosofiei de sistem”.

Prin urmare, finalitatea pseudonimiei (în varianta exprimată de Ana-Stanca Tăbăraşi) este neliniştirea cititorului, trezirea eului autentic de sub povara unei false subiectivităţi.

În treacăt fie zis: deşi a semnat Sau-sau cu pseudonimul Victor Eremita, cititorii l-au recunoscut imediat pe Søren Aabye Kierkegaard.

A. N.

P. S. În completarea acestei note: tabloul Speranţa de George Frederic Watts (1817-1904).

Niciun comentariu: