miercuri, 4 noiembrie 2009

Abatele Suger şi sfântul Bernard


În Antichitate şi Evul Mediu creatorul (sculptorul, să zicem) nu se deosebeşte de masa cioplitorilor în piatră, de grupul meşteşugarilor. Faptul produce uimire: noi vedem o distanţă considerabilă între simplul “tăietor de carouri” şi artifex, sculptorul care “împodobeşte” efectiv catedralele, făuritorul vitraliilor, realizatorul programului iconografic, lucrătorul în mozaic.

Evul Mediu, în schimb, nu deosebeşte foarte riguros între ei: şi unul, şi celălalt reprezintă un simplu meşteşugar. În plus, susţine Jean Gimpel [vezi bibliografia!], cei mai mulţi oameni nu văd nici o deosebire între operă [termenul vine de la operor, operari = a lucra] şi capodoperă, între simplul obiect decorativ şi obiectul de artă [deosebit ca realizare estetică]. Între cei doi termeni se poate postula doar “o diferenţă de grad şi nu o diferenţă de natură” [89].

Figura artistului nu se distinge din grupul masiv şi, oarecum, anonim, al constructorilor. Singurul nume cunoscut e, adeseori, cel al ctitorului, al persoanei care comandă (şi plăteşte) ridicarea unui edificiu anume. Catedrala de la Saint Denis, necropola regilor Franţei, este înălţată în timpul abatelui Suger. Iar istoria remarcă şi reţine îndeosebi numele ilustrului prelat şi nu pe acela al arhitectului propriu-zis ori al sculptorilor.

Catedrala de la Saint Denis este un veritabil poem arhitectural. Ea răspunde în plan constructiv unei noi viziuni despre constituţia universului, despre raportul dintre lumină şi întuneric, despre sfinţenie şi menirea ei. Dar noua viziune nu e atribuită constructorilor care lucrează efectiv, pietrarilor, lemnarilor şi zidarilor, ci abatelui Suger [care a fost, mai curând, un teolog mediocru, dar un om foarte deschis la nou].

Credinţa că, de fapt, între muncitorul obişnuit şi artist se cască o prăpastie este o achiziţie a Renaşterii. Abia acum, în Renaştere, artistul devine un protagonist preferat de comentatori şi teoreticieni “care judecă, clasifică, ierarhizează din afară un tip de activitate manuală, care le este foarte străină” [Gimpel, 89]. Însuşi conceptul de “artist” e fabricat de gândirea Renaşterii.

În schimb, continuă Jean Gimpel, “intelectualul medieval nu se pronunţă aproape niciodată în operele sale asupra problemelor propriu-zis estetice. Dacă vorbeşte despre ceea ce noi numim ‘artă’, o face dintr-un punct de vedere teologic şi filosofic. De ce?”. Răspunzînd, Jean Gimpel propune trei ipoteze explicative.

Întâi de toate, refuzul exegezei de ordin estetic ar veni din dispreţul [mai vechi şi aproape general] faţă de “munca manuală”: sub acest aspect, sculptorul sau realizatorul de vitralii nu se deosebesc de zidar. Munca lor e unanim dispreţuită.

În al doilea rând, intelectualul nu e foarte sensibil la frumuseţea formelor. De cele mai multe ori, asemenea sfântului Bernard din Clairvaux (secolul al XII-lea, contemporan cu Suger), el refuză pur şi simplu să vadă o frumuseţe de ordin prea mundan, frumuseţea vizibilă a simetriei, a volumelor, a ordinei şi culorilor. Vizibilul, crede Bernard, poate deturna ochiul de la imaginea esenţială, de natură inteligibilă şi cu funcţie soteriologică. Vizibilul există, aşadar, numai în măsura în care trimite la inteligibil. Dacă atrage privirile prea insistent asupră-şi, vizibilul trebuie repudiat [cf. şi Valeriu Gherghel, Porunca lui rabbi Akiba..., pp.174-175].

În al treilea rând, un vitraliu sau o statuie, un desen în mozaic sau o friză sînt concepute, poate, ca nişte obiecte complete, suficiente în sine, care se dispensează de un comentariu estetic, resimţit ca marginal şi parazitar. Atâta vreme cât obiectul răspunde exigenţelor teologice sau morale, frumuseţea sa nu are nevoie de judecata, superficială, a estetului. Singurul comentariu admis rămâne acela teologic [Gimpel, 90].

În rezumat: Antichitatea şi Evul Mediu par a ignora două distincţii esenţiale [în estetica de mai târziu]: a) aceea dintre obiectul [doar] util şi obiectul frumos [obiectul estetic] şi b) aceea dintre obiectul comun, obiectul repetabil, obiectul care poate fi imitat şi obiectul-capodoperă [irepetabil, unic].

Referinţe:
1. Gherghel, Valeriu, Porunca lui rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la Samuel Pepys. Eseuri şi autofricţiuni exegetice, Iaşi: Polirom, 2006, 256p.
2. Gimpel, Jean, Constructorii goticului, Bucureşti: Editura Meridiane, 1981, 165p. Capitolul intitulat “Organizare şi condiţii de viaţă” [pp.85-98]. [În Evul Mediu, nu se face distincţie între meşteşugar şi artist. Artistul - ca nume şi realitate - este o invenţie a Renaşterii].

P. S. Imaginea reprezintă turnul catedralei Saint Pierre din localitatea Saintes (Franţa).

Niciun comentariu: