sâmbătă, 10 octombrie 2009

Principiul antropic şi teologii medievali


Ioan Petru Culianu crede că principiul antropic poate primi trei variante. Conform celei dintâi, lumea a fost creată pentru om şi omul pentru lume (e varianta biblică, acceptată şi de conciliul de la Nikeea).

Conform celei de-a doua, lumea este precum omul şi omul precum lumea (e varianta gânditorilor eleni: microcosmul repetă macrocosmul). Cea de-a treia reprezintă o combinaţie între 1 şi 2 (e varianta susţinută în iudaismul platonizant şi în creştinism): omul e precum universul şi a fost creat anume pentru acest univers.

Ioan Scottus Eriugena (născut pe la 810 şi mort pe la 877, cam în acelaşi timp cu Carol cel Pleşuv, care nu este "actualul rege al Franţei"!)) contestă principiul antropic prin argumentul următor: dacă îl privim pe Dumnezeu în calitate de Raţiune de a fi a lumii, el este neîndoielnic Binele; dar numai dacă îl privim astfel.

Nici Hugo din Saint-Victor (1096-1141) nu a fost mai favorabil ipotezei cutezătoare a principiului antropic. Hugo argumentează astfel: Dumnezeu nu se înscrie într-o serie cauzală, din care face parte şi omul. El e în afara tuturor seriilor cauzale. Voinţei sale nu-i precede nimic: nici măcar ideea Binelui. Şi, de asemenea, ea, voinţa lui, nu e justificată printr-o finalitate anume.

În consecinţă, voinţa divină nu e dreaptă, pentru că s-a actualizat în ceva drept, ci ceea ce s-a realizat e drept, tocmai pentru că provine din voinţa lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu are o cauză. Este veşnic (cf. De Sacramentis: tratatul e o vastă summa theologică, prin care Hugo din Saint-Victor îl anunţă pe Thoma de Aquino).

Cei mai mulţi teologi medievali (şi cei mai subtili) au sesizat pericolul acceptării necondiţionate a principiului antropic, care leagă determinismul (ordinea) naturii de ordinea divină. Relaţia lui Dumnezeu cu Binele şi ideea de a despărţi ordinea Binelui de libertatea absolută a lui Dumnezeu, îl vor preocupa şi pe Ioan Duns Scottus (1266-1308).

În fond, aceasta e greşala lui Aristotel, crede Ioan Duns Scottus: dacă primul motor e cauza lumii, el face parte din ordinea / succesiunea pe care o inaugurează, ca un prim termen al acestei ordini. Din Primul derivă o serie de consecinţe necesare. Dar Primul nu e prezent în consecinţele ultime. Şi nici nu poate interveni în desfăşurarea logic-necesară a acestor consecinţe, printr-un act liber şi gratuit, asemenea Dumnezeului creştin.

Pentru Duns Scottus, principiul divin nu se poate câtuşi de puţin înscrie în succesiunea mundană, el fiind cu necesitate în afara acestei ordini (şi în afara istoriei). Doar printr-un act cu totul gratuit şi de neînţeles Dumnezeu intervine în cursul lumii (prin Crearea ei şi prin Întrupare).

Dar dacă Dumnezeu creează lumea într-un scop definit, care ar fi omul, el nu mai făptuieşte liber. Ioan Duns Scottus înţelege limpede că, într-un anume sens, principiul antropic neagă / contestă libertatea divină.

În treacăt fie spus: Aristotel nu spune niciodată despre Principiu (primul motor, primum movens) că este raţiunea de a fi a lumii, întrucât, în cazul său, lumea există din eternitate şi nu e creată. Mai mult: principiul aristotelic se află complet în afara lumii şi nu se interesează de ea: nici măcar nu o cunoaşte…

P. S. O imagine care sugerează o anume simetrie între Buddha şi Iisus poate ilustra, desigur, această notă...

V. G.

Niciun comentariu: