miercuri, 7 octombrie 2009

Principiul antropic în formularea lui Pico della Mirandola


Principiul antropic presupune că între Creator, lume şi om există o precisă corelaţie intenţională. Intelectul uman constituie încununarea creaţiei. Cel mai adesea, teologii din Evul Mediu resping principiul antropic. Cei din Renaştere, în schimb, îl acceptă drept postulat. Pico della Mirandola e unul dintre ei.

De exemplu, în Despre demnitatea omului, Pico îi oferă o formulare precisă. Omul e situat în vârful creaţiei şi e culminaţia procesului demiurgic. Dar de ce creează Dumnezeu omul? Pentru ca o minte să admire desăvârşirea edificiului mundan: “Dar după terminarea lucrării, făuritorul dorea să existe cineva care să cerceteze cu atenţie înţelesul unei atât de mari înfăptuiri, să-i îndrăgească frumuseţea, să-i admire măreţia. Din această cauză, după ce toate celelalte lucrări au fost duse la capăt (după cum dovedesc Moise şi Timaios) s-a gândit, în sfârşit, să creeze omul” (Pico, Despre demnitatea…, p.122).

Şi încă: “… [Dumnezeu] a conceput omul ca pe o lucrare cu un aspect care nu îl diferenţiază [de celelalte fiinţe] şi, aşezându-l în centrul Universului, i-a vorbit astfel: ‘O, Adame, nu ţi-am dat nici un loc sigur, nici o înfăţişare proprie, nici vreo favoare deosebită, pentru ca acel loc, acea înfăţişare, acele îngăduinţe pe care însuţi le vei dori, tocmai pe acelea să le dobândeşti şi să le stăpâneşti după voinţa şi hotărîrea ta. Natura configurată în celelalte fiinţe este silită să existe în limitele legilor prestabilite de mine. Tu, neîngrădit de nici un fel de oprelişti, îţi vei hotărî natura prin propria-ţi voinţă în a cărei putere te-am aşezat. Te-am pus în centrul lumii pentru ca aici să priveşti mai lesne cele ce se află în lumea din jur. Nu te-am făcut nici ceresc, nici pămîntean, nici muritor, nici nemuritor, pentru ca singur să te înfăţişezi în forma pe care însuţi o preferi, ca şi cum prin voia ta ai fi propriu-ţi sculptor şi plăsmuitor de cinste. Vei putea să decazi la cele de jos, ce sunt lipsite de inteligenţă; vei putea, prin hotărârea spiritului tău, să renaşti în cele de sus ce sunt divine'” [pp.122-123].

Omul nu are, aşadar, o natură definită, o esenţă. El se face pe sine. Şi făcându-se pe sine într-un sens benefic, ajunge să-l admire pe divinul Arhitect al lumii. Admiraţia cu care omul priveşte făpturile din juru-i reprezintă, astfel, culminaţia întregii creaţii. Creaţia revine astfel la Dumnezeu...

P. S. Până şi un biet desen medieval poate ilustra frumuseţea naturii create...

V. G.

Un comentariu:

Remus Octavian Mocanu spunea...

P. P. S.: "Natura creata" e o formula cam pleonastica, intrucat saraca natura e atat etimologic cat si conceptual creatoarea prin excelenta...