luni, 26 octombrie 2009

Michel Onfray şi somatica sartriană


Poligraf neobosit, practicant şi admirator al tuturor hedonismelor (în cazul lui Michel Onfray, pluralul e, poate, la locul lui), navigând, adesea, în pura gratuitate şi impertinenţă, filosoful francez şi-a făcut din sfidarea bunului simţ şi a rutinelor mic-burgheze program de lucru (şi cheie a succesului social).

În consecinţa acestui program, Michel Onfray a devenit scriitorul ideologic francez cu cele mai mari tiraje azi, o vedetă mediatică şi academică impozantă, la concurenţă cu freneticul Bernard-Henri Levy..

Michel Onfray a ctitorit o Universitate particulară (pentru masse, zice el), unde ţine prelegeri mult admirate de un proletariat setos de luminare şi aflat în şomaj perpetuu. Mulţimile gustă (la propriu!) divagaţiile sale, care se înscriu în linia eseurilor lui Montaigne, dar fără strălucirea stilistică şi spiritul aceluia!

Şi de ce nu? Onfray reuşeşte aproape mereu să nu fie plictisitor, mai ales când comentează cu vervă preferinţele culinare ale unui Jean Paul Sarte, să spunem, ori disputa acestuia cu Simone de Beauvoir pe tema trupului.

Jean Paul Sartre - ale cărui complexe (homo)erotice sunt notorii - vede în bietul trup omenesc mormântul şi temniţa putredă a intelectului (în tradiţia orfic-platoniciană), în timp ce Simone de Beauvoir exaltă virtuţile şi prezenţa secretă a sistemului nervos vegetativ. De altfel, Sartre şi-a mărturisit în mai multe rânduri dispreţul faţă de propriul trup şi faţă de propria-i urâţenie (cu care s-a împăcat greu).

Dar să-l citim pe Michel Onfray: „Pornind de la cele relatate de Simone de Beauvoir despre Sartre, putem înainta cu voioşie pe calea înţelegerii dieteticii sartriene. O dată cu echivalenţa între lucrurile legate de sex şi cele ale gurii, se poate înţelege ecoul conţinut în fraza tovarăşei lui de viaţă, care precizează:

‚Pe Sartre nu-l interesa în mod deosebit actul sexual propriu-zis’. În La force de l’age, ea scrie: ‚Îi reproşam lui Sartre că îşi considera trupul un fascicul de muşchi striaţi şi că şi l-a amputat de sistemul nervos simpatic’.

Modul în care Sartre îşi folosea trupul trădează fără echivoc dispreţul de sine al filosofului şi refuzul de a da curs ispitei simţurilor. Filosoful se înscrie – am putea spune în pofida trupului său – în tradiţia platoniciană a supremaţiei Ideilor, a valorilor spirituale şi a dezgustului pentru trup, asimilat unui mormânt, unei cutii malefice conţinând principiul de perfecţiune.

Intelectual lunatic, filosoful existenţialist evoluează într-o desăvârşită lipsă de igienă. Nimic nu este mai încărcat de semnificaţii ca această abandonare de sine, în voia aleatoriului materiei corupte.

Anecdotele pe seama murdăriei lui Sartre vorbesc despre capacitatea lui de a uita carnea, de a o dispreţui şi cantona în registrul inutilului. În Germania, jegul şi putoarea se instalaseră la el atât de temeinic încât biografa sa a putut scrie despre „camera-i pestilenţială“ şi despre săptămânile petrecute fără să se spele, când i-ar fi fost de-ajuns să 'treacă strada şi să plătească o sumă derizorie pentru a dispune ad libitum de o baie într-un stabiliment termal’.

[Sartre] era poreclit pe atunci ‚omul cu mănuşi negre’, datorită ‚extremităţilor sale cuprinse de jeg până la coate’”.

Pasionant, nu?

V. G.

P. S. Ce imagine s-ar potrivi mai bine acestei „postări”, dacă nu o Afrodită în proximitatea morţii, închipuită de Odilon Redon?


Niciun comentariu: