sâmbătă, 17 octombrie 2009

Filosofia: între supliciu şi surâs


Pedro Gonzales Calero, Filosofia pentru bufoni [Filosofia para bufones], traducere de Mihai Gruia Novac, Bucureşti: Editura Nemira, 2008, 256p.

Adeseori, filosofia a putut să pară multor studioşi o disciplină distantă, obscură, terifiantă chiar, un fel de instrument de tortură a minţii: Martin Heidegger în germană (dar şi în traducere) e un supliciu chiar şi pentru comentatorii nemţi, din pricina jargonului său imposibil.


Cu toate acestea, filosofia nu a fost (şi nu este) întotdeauna un supliciu, ea poate fi şi amuzantă. Volumul scris de Pedro Gonzalez Calero constituie un itinerar prin istoria milenară a gândirii filosofice. Iar această istorie a fost în multe rânduri jalonată de vorbe de duh, de anecdote, de glume. De altfel, într-unul din eseurile sale, Michel de Montaigne a legat inteligenţa de buna dispoziţie.

Deşi filosofia este mai curând o disciplină austeră, Bertrand Russell a spus că „orice act de inteligenţă este şi un act de umor “. Nietzsche oferă umorului un fundament antropologic-metafizic: „omul este animalul care suferă atât de intens, încât a trebuit să inventeze râsul”.

Să citim, aşadar, câteva anecdote reproduse de Pedro Gonzales Calero (după Diogenes Laertios, Sextus Empiricus şi alţi doxografi).

Cea dintâi îl priveşte pe Thales din Milet. El trece drept primul filosof din istorie. I se atribuie afirmaţia că totul se naşte din apă şi că acesta este principiul tuturor lucrurilor. Thales susţinea, de asemenea, că nu există o veritabilă diferenţă între viaţă şi moarte. În legătură cu aceasta, cineva l-a întrebat o dată:

– Păi, dacă nu e nici o diferenţă, de ce nu mori [de ce nu alegi să te sinucizi]?
– Tocmai de aceea – a răspuns Thales – , pentru că nu e nici o diferenţă.

Altă anecdotă: Când un olar l-a întrebat pe Socrate ce să facă: să se căsătorească ori să rămână burlac, Socrate, maliţios, l-a sfătuit:
– Fă ce crezi, oricum te vei căi.

Şi, în fine, a treia anecdotă (povestită de Sextus Empiricus): Aristipp a intervenit odată la tiranul Dionysos în favoarea unui prieten. Neputându-l convinge pe tiran, s-a aruncat la picioarele lui. Întrucât unii i-au reproşat umilinţa, Aristipp, care ştia că tiranii nu-i ascultă decât pe cei supuşi, s-a justificat spunând:– Şi ce aţi fi vrut să fac dacă Dionysos are urechile la picioare?

P. S. Dintr-un manuscris medieval miniat, am ales o imagine cu un iepure cântând la harpă şi cu un cocoş albastru, care pare a recita din Summa theologiae. O situaţie intens metafizică, nu?

Niciun comentariu: