sâmbătă, 3 octombrie 2009

Divinitatea şi hazardul


Recitesc tratatul Despre divinaţie al lui Cicero. În deosebire de credulitatea lui Plutarch (vezi Despre oracolele delphice!), Cicero este mult mai sceptic. El nu acceptă noţiunea destinului, în sensul în care o înţeleg stoicii. Pentru filosoful stoic, succesiunea evenimentelor nu admite întâmplare, abatere, excepţie. Ordinea e predeterminată şi inflexibilă.

Pe temeiul acestei ordini diamantine, stoicii acceptă divinaţia şi profeţia (prezicerea), ca specie a divinaţiei. Fiindcă admite hazardul, Cicero o tăgăduieşte în chip hotărât. Citez, în consecinţa acestui prolog, următorul pasaj din Despre divinaţie, al cărui argument va avea un ecou deosebit în gândirea medievală şi modernă:

“Nimic nu este mai contrar raţiunii şi ordinii universale decât hazardul; de aceea, mi se pare că nici divinităţii nu-i este dat să ştie ceea ce se va întâmpla prin jocul hazardului sau al sorţii.

Căci dacă ştie, înseamnă că acel lucru se va întâmpla negreşit. Şi dacă se va întâmpla negreşit, nu mai există hazard. Or, hazardul există. Prin urmare, nu pot fi presimţite [intuite, sesizate] actele hazardului [nici de către un divinator obişnuit, nici de către divinitate]” (De divinatione, Liber secundus, VII). Aşadar, dacă stoicii spun adevărul şi destinul nu admite excepţii, divinitatea ştie dinainte tot ceea ce se va petrece, cândva, în cuprinsul lumii. În acest sens, ea este cu adevărat atotştiutoare.

Pe de altă parte, dacă opinia lui Cicero este aceea îndreptăţită, iar ordinea de succesiune a evenimentelor e întreruptă, pe neaşteptate, de imixtiunea hazardului, nici divinitatea nu va fi în stare să ghicească momentul şi modul intruziunii acestui hazard în trama realităţii. Concluzia e aceea că divinitatea nu este atotştiutoare. Ea este, pentru a mă exprima scandalos, o divinitate ignorantă.

Dar: dacă divinitatea nu poate divina corect viitorul (nu-l poate stăpâni prin cunoaştere), ea se vădeşte a fi o divinitate deficientă, ceea ce constituie o contradictio in adjecto. Prin definiţie, intelectul divin e omniscient. Ştie totul dinainte. Poate calcula şi prezice orice, oricât ar fi de complicat.

În paginile lui Cicero, se confruntă, deci, două ontologii (şi două imagini ale divnităţii). O ontologie a fatalităţii, a necesităţii “oarbe”, propusă de filosofii stoici (de gânditori ca Epictet sau Seneca, să zicem), şi o ontologie a hazardului, a surprizei, a imprevizibului (proprie în modernitate şi unui Richard Rorty, cf. Contingenţă, ironie şi solidaritate), pe care Cicero pare, la rândul lui, să o admită.

Cine are dreptate? Există evenimente, fapte, decizii, rezolvări care îl surprind până şi pe Dumnezeu? Dacă există, Dumnezeu nu ştie absolut totul. E ignorant! Dacă nu există şi totul se supune necesităţii, o astfel de cunoaştere, spune Cicero, e mult prea facilă (pentru divinitate!) şi la îndemâna oricărui prezicător, a oricărui şarlatan.

De aici va porni, în veacul de mijloc, o dispută înverşunată, asupra căreia mă voi opri cu un alt prilej.

Referinţe:
Marcus Tullius Cicero, Despre divinaţie, ediţie bilingvă, traducere de Gabriela Haja şi Mihaela Paraschiv, Iaşi: Polirom, 1998.

Plutarh, Despre oracolele delfice, traducere de Adelina Piatkowski şi Magda Mircea, Iaşi: Polirom, 2004.

Richard Rorty, Contingenţă, ironie şi solidaritate, traducere de Corina Sorana Ştefanov, Bucureşti: Editura ALL, 1998.

Valeriu Gherghel

Niciun comentariu: