joi, 15 octombrie 2009

Descartes şi principiul antropic


La capătul Evului Mediu, Descartes (în Meditaţiile despre filosofia primă şi, mai ales, în a treia Meditaţie) a susţinut o idee asemănătoare: finalitatea Creaţiei este una intelectivă. Creaţia culminează printr-o făptură capabilă să identifice cognitiv adevărul.
Potrivit gînditorului francez, un Dumnezeu care n-ar fi procedat astfel încât intelectul uman să sesizeze, treptat, structura de profunzime a lumii (şi chiar, prin argumentul ontologic, existenţa şi poziţia unei fiinţe eminente în cuprinsul acestei lumi: mă refer la Dumnezeu însuşi) nu ar putea fi decît un spirit malign (malus spiritus, spune Descartes).

Dar evidenţa însăşi ne spune că o astfel de fiinţă înşelătoare şi rea nu este decât o conjectură provizorie. Garantul suprem al veracităţii inlelectului uman este, fireşte, însuşi Dumnezeu. Oricare altă posibilitate (prezenţa eficientă a unui Dumnezeu viclean) este respinsă de către Descartes cu vehemenţă.

În alte cuvinte, omul îl cunoaşte pe Dumnezeu şi nu se înşală asupra Lui (şi nici asupra lumii) tocmai pentru că Dumnezeu îl ajută să nu se înşele. Dacă omul ar greşi în estimările sale, acest fapt s-ar petrece în pofida lui Dumnezeu şi ar ţine doar de pervertirea liberului său arbitru, de o înclinaţie nefirească spre rău. Sau, poate, de intruziunea în universul adevărurilor eterne a unei fiinţe opuse Arhitectului divin, care ar avea drept scop de a-l rătăci pe om. Sub o influenţă malefică, omul ar lua drept adevăr ceea ce nu e decât născocire şi aparenţă. Însă acest fapt abominabil nu este cu putinţă.

Şi nu este cu putinţă tocmai pentru că reprezintă un episod care lipseşte neîndoielnic din minuţioasa creaţie a lui Dumnezeu. Prin urmare, veracitatea este unul din atributele Creatorului. Iar puterea de a accede la adevăr, una dintre posibilităţile intelectului uman.

V. G.


P. S. Oare tot ceea ce vede ochiul lui Dumnezeu vede şi ochiul omului? Cu aceeaşi acurateţe?

Niciun comentariu: