vineri, 25 septembrie 2009

Văzduhul gol de stele vuia de mare plânset (Infernul, III)


Citesc Dante, Divina commedia, în traducerea lui Alexandru Marcu, care a ales pentru versiunea lui o proză ritmată: cred că astăzi acest tip de traducere e opţiunea cea mai fericită. Altceva vreau să spun, totuşi.

Sunt un cititor, pesemne, pervertit: mi-am procurat o ediţie italiană şi urmăresc în paralel şi versiunea Etei Boeriu. Menţionez că toate ediţiile au subsol, comentarii, note infrapaginale, care uneori oferă mai mult decât e necesar (precizările lui Alexandru Marcu sunt de cele mai multe ori perfect inutile).

De altfel, nu cred că cineva a citit Commedia altfel (cu excepţia, notabilă, a lui T. S. Eliot, care o şi mărturiseşte neted, în eseul lui despre Dante): nici măcar cititorul poemului de la 1350, să zicem. Pricina sare în ochi: Dante şi-a scris deliberat poemul după metoda alegoriei productive. Ei bine, o atare lectură laborioasă şi greoaie ar implica, după estimaţiile lui E. Lovinescu, din Mutaţia valorilor estetice, absenţa completă a unei trăiri imediate a viziunii lui Dante şi, ca urmare, absenţa oricărei plăceri.

Nu e şi cazul meu, deşi multă vreme am fost convins că Lovinescu are dreptate. În esenţă, criticul susţine că nu mai avem acces intuitiv şi imediat la operele Antichităţii sau la cele din Evul Mediu. Nu mai pricepem viziunea despre lume de atunci; lumea autorilor s-a modificat (în unele privinţe radical); nu mai împărtăşim aceleaşi valori etc. Constatarea lui Lovinescu e, în principiu, corectă. Nimeni nu o poate nega.

În consecinţa aceste susţineri, o atare lectură (care e, mai degrabă, una a studiosului) ar exclude plăcerea. E o lectură, cum spuneam altădată, ascetică, presupune privaţii, amânări, timp risipit cu parcurgerea glosselor, cu decriptarea simbolurilor (care sunt multe în Commedia şi unele dintre ele niciodată descifrate: pe cine simbolizează, de fapt, ogarul, din cântul al II-lea al Infernului?).

Firesc ar fi ca efortul depus să-mi interzică nu doar trăirea intuitivă a marilor viziuni danteşti , ci şi plăcerea. Epuizarea şi efortul nu conduc de obicei la desfătare. Şi nici nu o făgăduiesc. Dificultatea de a înţelege o frază poetică, iniţial obscură, se rezolvă, de obicei, printr-o investigare exasperată. Lectura ia atunci aspect de tortură, de ordalie

Cu toate acestea, plăcerea lecturii e prezentă la tot pasul. M-am aşteptat, franc vorbind, la altceva. Am mizat pe plictiseală şi rutină. Mi-am zis că universul imaginat de Dante, la 1300, îmi va deveni antipatic. Mă văd constrîns să recunosc contrariul. Găsesc mereu imagini minunate.

Resimt, aşadar, în pofida celor scrise mai demult de E. Lovinescu, o plăcere pură, o plăcere autentică. Ea nu vine doar din faptul că lectura lui Dante este, adeseori, o rezolvare de probleme dificile. Mă bucur, fireşte, şi când dau de capăt unei dificultăţi: dar este o bucurie intelectuală.

Plăcerea mea se sprijină, totuşi, pe splendorile textului. Sigur, citesc altfel decât cititorii de acum 500 de ani, care, nici ei, nu aveau un acces facil la text. Nu pot bănui plăcerea lor (şi nici nu pot să o reconstitui), dar sunt sigur de plăcerea mea...
P. S. Introduc această notă printr-o ilustraţie a Infernului...

Niciun comentariu: