joi, 17 septembrie 2009

Pântecul lui Montaigne


Christian Coulon, La table de Montaigne, Editions Arléa, 2009, 190 p.

Cunoaştem cu precizie pasiunile culinare ale lui Montaigne (1533 – 1592). El însuşi le consemnează minuţios în eseul intitulat “Despre experienţă”. E ultimul text din partea a III-a a cărţii sale, aşadar, ultimul text din culegerea de eseuri. L-am recitit de curând. Şi mi-am notat, la rându-mi, simpatiile şi antipatiile gastronomice ale ilustrului sceptic şi moralist francez.

Montaigne nu poate fi numit la propriu un gurmand. Pentru a trece drept mâncău trebuie să ai timp. Iar Montaigne nu are răbdare şi este mereu grăbit. Mănâncă puţin şi des, după un principiu valabil şi astăzi. E o fire iute şi nervoasă: din pricina grabei, recunoaşte el însuşi, îşi muşcă adesea limba şi degetele. E pofticios, dar ştie să şi postească.

Preferă: cărnurile sărate, pâinea fără sare, peştele, sosurile. Nu-i plac amestecurile. Nici legumele, nici fructele. Îi plac, în schimb, pepenii. Ca băutură, Montaigne alege de obicei vinul alb (nu roşu, deşi a fost primar în Bordeaux) şi, deşi afirmă că nu este “supus setei” ştie să lunece pe gâtlej, la nevoie, până la cinci pahare.

Curios, filosoful mărturiseşte că nu se pricepe să deosebească un spic de grâu de unul de orz şi, în pofida faptului că are în proprietate vii întinse, ignoră complet ştiinţa şi meşteşugul facerii vinului. Preferă, cum vedem, să-l bea fără să exagereze. Toate aceste informaţii picante au fost adunate într-o carte recentă de Christian Coulon. Cartea sa este intitulată La table de Montaigne [Masa lui Montaigne] şi a fost primită elogios de cronicari.

Roger-Pol Droit care a comentat, nu de mult, în Le Monde des livres, cele cinci simţuri ale filosofilor (Platon ar ilustra văzul, Montaigne, gustul, Condillac, mirosul, Nietzsche, auzul, iar Emmanuel Levinas, pipăitul), consideră cu siguranţă că un astfel de volum exegetic, precum cel al lui Christian Coulon, ţine de o viitoare disciplină numită “anthropologie de bouche”.

P. S. 1. Titlul acestei note face, desigur, aluzie la lucrarea lui Michel Onfray Le ventre des philosophes, tradusă şi la noi [Pântecele filosofilor. Critica ratiunii dietetice, Nemira, 2000].

P. S. 2. În consecinţa cărţilor amintite deasupra, nu trebuie să ni-l închipuim pe Montaigne ca fiind un ins gras şi pântecos. A fost mai degrabă uscăţiv şi mic de înălţime.

P. S. 3. Ilustrez această modestă însemnare cu tabloul lui Lubin Baugin (1610-1663) Nature morte à l’échiquier.

Niciun comentariu: