duminică, 6 septembrie 2009

O făptură la marginea ontologiei: liliacul


Liliacul este, în bestiarul filosofilor, o apariţie mai degrabă neaşteptată. Este menţionat de Platon şi Aristotel. În schimb, filosofii moderni îl ignoră. Nici medievalii, dacă nu mă înşel, nu i-au acceptat prezenţa. Ceea ce frapează la această antipatică făptură este, întâi de toate, echivocul ei ontologic: zboară, dar nu este pasăre; vede, dar numai în întuneric.

Pornind de la fiinţa ei nedefinită, făptura liliacului a părut grecilor demnă de enigme. Una dintre ele este citată de un personaj din Republica, 479b-c: “Povestea asta - zise - seamănă cu ghicitorile care se spun pe la ospeţe, sau cu cea a copiilor despre eunuc şi lovirea liliacului… Lucrurile acestea sunt ambivalente şi nu e posibil să gândeşti cu constanţă, nici că ele sunt, nici că nu sunt…”.

Glaucon - fiindcă despre el este vorba - trimite la o cunoscută ghicitoare (grecii foloseau pentru astfel de întrebări dificile termenul “ainigma”): “Un bărbat-nebărbat văzând-nevăzând o pasăre-nepasăre, aşezată pe un pom-nepom o loveşte-nelovind-o cu o piatră-nepiatră. Ce este?”. Răspunsul, într-o traducere aproximativă, sună după cum urmează: “Un eunuc, văzând prost un liliac stând pe o trestie, îl loveşte cu o piatră-ponce şi ratează”.

Pasărea-nepasăre este, desigur, liliacul. În opinia lui Glaucon, liliacul exemplifică ambivalenţa, amestecul de fiinţă şi nefiinţă, ambiguitatea ontologică: el este şi nu este ceea ce zoologii numesc pasăre. În orice caz, liliacul e o fiinţă greu de definit, cu proprietăţi care se contrazic, situată, precum orice hybrid, la limita dintre specii, într-o regiune a echivocului. Cel puţin aşa gîndeşte Platon (dar şi ceilaţi greci) despre făptura liliacului.

Şi aşa va fi gândind şi Aristotel, care aminteşte, în Metafizica [α, 1, 993b], o altă însuşire a lui. Liliacul vede în întuneric, dar când se confruntă cu strălucirea luminii, orbeşte. Iată fragmentul: “aşa cum se comportă ochii liliecilor dinaintea strălucirii [zilei], tot aşa se comportă şi partea intelectivă a sufletului nostru dinaintea părţii strălucitoare, prin fire, a Universului!”.

“Partea strălucitoare prin fire” a Universului este, în opinia lui Platon şi Aristotel, principiul divin, care poate fi sesizat, în momente privilegiate, de intelectul uman printr-o theoria (id est printr-o intuiţie contemplativă). Dar principiul divin se ascunde în însăşi strălucirea lui nespusă (strălucirea e o metaforă pentru natura lui inaccesibilă). Pentru acest motiv, intelectul orbeşte şi e covârşit de întuneric. Orbirea lui, precizează Aristotel, poate fi asemănată, oarecum, cu aceea, familiară, a liliacului. Căci pasărea-nepasăre vede în întuneric, dar orbeşte la lumină.


Filosofii ulteriori nu mai pomenesc, precât ştiu, liliacul. Iată un fapt greu de explicat. Căci fiinţa enigmatică a liliacului pare la fel de potrivită ca şi aceea a himerei (mult invocată în veacul de mijloc) pentru a ilustra entităţile imposibile.

Niciun comentariu: