sâmbătă, 19 septembrie 2009

Mângâiere şi chip: Levinas


Să citim acest fragment din Totalitate şi Infinit: “Mângâierea este [înainte de orice] sensibilitate. Dar ea transcende sensibilul… Mângâierea constă în a nu cuprinde nimic, în a solicita ceea ce se sustrage fără încetare formei sale spre un viitor, în a solicita ceea ce fuge ca şi cum nu ar fi încă.

Ea caută, scormoneşte. Nu e o intenţionalitate de dezvăluire, ci de căutare: mers spre invizibil. Într-un anumit sens, ea exprimă iubirea, însă suferă de neputinţa de a o spune. Ceea ce caută mângâierea nu se situează într-o perspectivă şi în lumina a ceea ce poate fi cuprins… În mângâiere – raport încă sensibil – corpul se dezbracă de însăşi forma sa, pentru a se oferi ca nuditate erotică”.

E vorba – cît de ciudat! – de primele rânduri pe care un filosof modern le dedică mângâierii. Până la Emmanuel Levinas, nici un gânditor nu dăduse importanţă acestei teme şi acestui raport sensibil. Mângâierea nu existase pentru filosofi… Într-un număr recent din Le Monde des Livres (20 august 2009), Roger-Pol Droit a comentat cu atenţie această pagină insolită a lui Levinas.

La o primă privire, nimeni nu se aşteaptă să găsească într-un tratat filosofic auster şi dificil, precum Totalitate şi Infinit, pagini consacrate gestului comun de a mângâia. Fie că exprimă iubirea, tandreţea, dorinţa sau protecţia (ori toate la un loc), mângîierea pare a se situa departe de concepte, departe de orice analiză riguroasă, de orice efort de a abstractiza. De obicei, mângâierea nu a interesat pe filosofi.

Şi totuşi, în această carte fundamentală, apărută în 1971, şi devenită, între timp, un reper de neevitat pe harta metafizicii, Emmanuel Levinas (1906-1995) consacră mângâierii pagini neaşteptate şi extrem de originale. Probabil, straneitatea însăşi a mângâierii i-a reţinut, înainte de orice, atenţia. Acest gânditor care a pus în prim plan problema celuilalt, întâietatea altului faţă de subiect, a chipului celuilalt faţă de ego, descoperă că o dată cu gestul atingerii şi al mângâierii se deschide un spaţiu-timp aparte.

Mângâierea nu vizează, în opinia lui Levinas, “o persoană sau un lucru”. Ea face să se ivească un “între”, un "zwischen", o lume intermediară, unde fiecare, în măsura în care mângâie sau este mângâiat, nu mai este exact el însuşi, dar nici nu se transformă în altul. Constând în “a nu prinde nimic”, mângâierea se mulţumeşte să atingă uşor. Ea alunecă indefinit. Caută, fără să ştie ce, fără a găsi ceva, fără să obosească. În realitate, ea se “îndreaptă către invizibil”. Această atingere e, prin urmare, cu totul altceva decât o banală chestiune de fiziologie nervoasă.

Levinas nu ezită să spună: mângâierea “transcende sensibilul”. Corpul care mângâie şi care e mângâiat nu mai ţine de nicio fiziologie. El nu mai reprezintă corpul-obiect al anatomiştilor. Dar nu e nici corpul strălucitor al dansatorului, nici organismul supus trudei, nici silueta doborâtă sub poruncă. E un corp diferit, aflat la limita dintre ceea ce poate fi spus şi ceea ce poate fi gândit.

În mod ciudat, corpul mângâiat este obscur şi luminos totodată, niciodată prezent în întregime, niciodată cu totul absent, mereu în devenire, ca şi cum s-ar afla dincolo de lumea sensibilă. Dar această lume în care Celălalt are prioritate e, de asemenea, o lume a incertitudinii şi ezitărilor, fără dogme şi convingeri definitive.

Într-un anume sens, aici apune ceea ce filosofii de odinioară au numit “adevăr”. E o lume care se dispensează de concepte… Privirea transformă în lucru tot ceea ce atinge. Privirea reifică. Mângâierea, în schimb, păstrează întotdeauna identitatea secretă şi abia bănuită a celuilalt.

Doar în absenţa categoriilor, conchide Roger-Pol Droit, chipul celuilalt se dezvăluie în întreaga sa luminozitate.

Niciun comentariu: