sâmbătă, 12 septembrie 2009

În chip de epilog: liliacul luciferic


Iniţial, diavolul a fost înfăţişat cu aripi de pasăre, precum îngerii. Pentru a-i sublinia natura malefică, nocturnă, artiştii medievali îl vor reprezenta purtând aripi întunecate de liliac. În iconografie, acest tip se fixează abia în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

“Întregul Occident gotic adoptă moda aripilor nocturne. De atunci diavolii sînt concepuţi să vieţuiască pe stânci abrupte şi să planeze în caverne”. În acelaşi fel îl zugrăveşte pe diavol, în basilica din Assisi, Giotto: “demonii alungaţi de sfântul Francisc urcă deasupra cetăţii ca nişte tenebre”. Într-o altă imagine, din Duccio, Iisus însuşi e ispitit de un demon cu aripi de liliac.

În această tradiţie se înscrie şi Dante: în două terţine din Infernul [XXXIV, 46-51], poetul îl descrie pe Lucifer Trifrons în chipul următor: “Şi, vai! Cât minunatu-m-am când am văzut că feţe trei avea în capu-i! De pe fiecare două aripi i se desfac, atât de mari, pe cât cuvine-se să aibă o pasăre aşa de mare: atare pânze de corăbii, de când sunt eu nici c-am văzut. Golaşe toate îi erau, cum e liliacul la aripă; şi tot zbătându-le mereu, porneau în jur din el trei vânturi, cu care-ntreg Cocitul îl îngheaţă…”.

Ca atare, la sfârşitul Evului Mediu, întreg universul iconografic e populat de această oştire întunecoasă, agresivă, de rău augur. Demonii-lilieci cutreieră, rânduiţi în legiuni vorace, bolgiile din infern: “îi hărţuie pe oameni, se agită fără zgomot în jurul muribundului, răspândesc pretutindeni întunericul”.

Toate făpturile malefice ajung să poarte pe umeri aripi greoaie de liliac: dragonul, şarpele cu privirea ucigătoare, sirenele păsări, grifonul, centaurii. Din acest motiv, “marginile manuscriselor gotice mişună de făpturi hibride, de câini, de cai, de animale marine cu aripi şi dinţi, care par toate să vină din adâncurile subpămîntene”.

În timp ce în Bestiarele romanice şi la enciclopedistul Guillaume le Clerc, pasărea de noapte, Nicticorace, este o bufniţă sau o cucuvea, în secolul XIII, liliacul [la cauve sorris, în franceza timpului] devine pasărea compozită şi indecisă a nopţii. Ea urăşte lumina zilei şi îndrăgeşte întunecimile.

Când Leonardo da Vinci va proiecta o maşină zburătoare, aceasta va avea, surprinzător, aripi de chiropter. Leonardo este încredinţat că “modelul maşinii zburătoare trebuie să fie liliacul, întrucît prin aripile păsării aerul trece printre pene şi nervurile sînt desprinse, în timp ce la liliac, ţesătura este fără fisuri şi leagă toate părţile”.

În modernitate, Buffon va crede că liliacul se înscrie în specia monştrilor, din pricina zborului său nesigur şi a alcătuirii compozite.

În mitologia antică, Furiile erau înzestrate cu aripi de liliac. În latină, aceste fiinţe terifiante au fost numite: vespertiliones. Dante foloseşte, în versurile citate mai sus, termenul vispistrello.

Biblio:

Baltrušaitis, Jurgis, Evul Mediu fantastic, Bucureşti: Editura Meridiane, 1975.

Niciun comentariu: