luni, 21 septembrie 2009

Descartes secret: “larvatus prodeo”


Biografii lui Descartes au subliniat – şi nu o singură dată – faptul că filosoful francez a fost un ins foarte discret, retras, care a preferat mereu penumbra. Unii au pus acest comportament ascuns şi mistificator pe seama simplei sale dorinţe de linişte. Alţii i-au aflat, în schimb, vom vedea mai jos, mobiluri mai adânci, mai întortochiate. Ei au imaginat adevărate “teorii ale conspiraţiei" pentru a-i explica discreţia şi taciturnismul.

Se spune, de pildă, că Descartes nu păstra legătura cu lumea decât printr-un corespondent de încredere. Doar acesta ştia precis unde locuieşte şi numai el îl putea vizita. Se mai spune că menţiona adrese false pe scrisori. Că a notat într-o lucrare timpurie o sintagmă care i-a devenit cu timpul deviză: Larvatus prodeo [Înaintez mascat / acoperit]. Şi, în fine, că a crezut dintotdeauna în adevărul prestigiosului proverb: Bene vixit, bene qui latuit [Acela trăieşte bine / fără pericole şi griji /, care ştie să se ascundă / bine].

Dar ce se află dincolo de masca lui Descartes? În Descartes: The Life and Times of a Genius (2005), A.C. Grayling argumentează că în anii 1620 (despre care biografii au informaţii destul de vagi), Descartes a lucrat ca spion al iezuiţilor şi al Habsburgilor. Meseria de informator l-a îndepărtat de Franţa. Aşa se explică faptul că Descartes s-a mutat în Olanda (în 1628). Ipoteza lui A.C. Grayling este pe cât de senzaţională tot pe atâta de puţin credibilă. E adevărat că Descartes a învăţat într-un colegiu iezuit, dar de la acest detaliu biografic nu se poate infera o concluzie atât de drastică.

Mult mai abisal, mai sofisticat în gândire e Amir D. Aczel (în Descartes’ Secret Notebook: A True Tale of Mathematics, Mysticism, and the Quest to Understand the Universe, 2005). El vede în Descartes un rosacrucian pasionat de magie şi mistică, în linia gânditorilor Renaşterii. Sic! În realitate, Descartes nu a peregrinat prin Europa în serviciul iezuiţilor, ci a împărtăşit ţelurile (paşnice, de altfel) ale unei societăţi secrete.

Pentru a arăta că filosoful a fost negreşit un rosacrucian, Amir D. Aczel spune povestea tenebroasă a unui carnet secret, păstrat după moartea lui Descartes de către un prea pios discipol (un anume Claude Clerselier), carnet redactat într-o limbă codificată şi studiat abia în 1676 (la peste un sfert de veac după moartea filosofului!) de către Leibniz, care transcrie câteva pagini (în special, formule matematice).

Carnetul, fireşte, nu s-a păstrat. Au rămas doar notele sumare ale lui G. W. Leibniz. «L-am cercetat ani de zile, mărturisise Claude Clerselier lui Leibniz, dar nimic din ce conţine, simboluri, desene, formule, nu are sens [pentru mine]». Se pare că Leibniz a intuit misterul matematic, dar a refuzat la rându-i să-l dezvăluie contemporanilor.

Pentru acest cuvios temei, una dintre preţioasele formule a fost descifrată abia în anii 1980 de către un savant francez. Minune! S-a vădit astfel că Descartes descoperise, cu mult înainte de Leonhard Euler, o teoremă topologică. Această teoremă ar reprezenta unul din “secretele universului”. Ceea ce nu rezultă din istoria carnetului pierdut e, totuşi, legătura dintre filosoful-matematician şi membrii Rosa Cruce.

Prin urmare, Descartes a avut o viaţă dublă. Pe de o parte, a contat în ochii prietenilor (cu care a corespondat intens) drept un filosof care, pentru a ajunge la “cogito”, s-a îndoit de orice (inclusiv de adevărurile eterne). Pe de alta, Descartes a fost un spion periculos şi sumbru, în serviciul unei puteri catolice sau, în varianta lui Amir D. Aczel, un rosacrucian tăinuit.

Dincolo de datele imediat verificabile, nimic din aceste construcţii ipotetice nu pare credibil. Nu e deloc obligatoriu ca un om ascuns şi solitar să fie spion iezuit (orice spion e, poate, ascuns şi solitar, nu şi invers), şi nu e deloc obigatoriu ca un om ascuns şi solitar să facă parte dintr-o societate secretă. Care, pe deasupra, dacă e să-i credem pe specialişti, nici nu a existat vreodată.

Concluzia acestei note e următoarea: nu vă încredeţi în orice biografie. Mai ales dacă e redactată de un matematician inventiv. Am uitat să vă spun: în deosebire de A. C. Grayling, Amir D. Aczel e matematician.

P. S. Imaginea care însoţeşte aceste însemnări este o acuarelă a pictorului francez Francis Moreeuw, intitulată Bal mascat (1987).

Niciun comentariu: