marți, 22 septembrie 2009

Descartes secret: epilog


Despre pretinsa afiliere a lui Descartes (1596-1650) la secta rosacrucienilor, scrie într-un eseu şi Umberto Eco. Semiologul aminteşte că biograful lui Descartes, Baillet, menţionează, într-un loc din biografia sa, interesul vag al filosofului faţă de manifestele rosacruciene (care apăruseră în 1614) şi credinţa unanimă a parisienilor că Descartes ar fi un membru de vază al confreriei.

Cu toate acestea, continuă Umberto Eco, Descartes nu avea cum să-i fi întâlnit pe membrii Rosa Cruce, pentru că aceştia pur şi simplu nu existau. Existau, fireşte, manifestele confreriei, dar presupuşii autori ori nu îndrăzneau să-şi asume paternitatea asupra preţioaselor documente, ori le redactaseră în glumă şi nu erau interesaţi de noi adepţi.

Oricum ar fi, mesajul confreriei nu avea nimic ieşit din comun: el exprima cel mult “o tensiune ideatică în direcţia unei concordii universale şi a unei depăşiri a conflictelor religioase ale epocii”. Nu mai mult… Aşadar, nici vorbă de adevăruri secrete sau de vreo înţelepciune aparte, care să facă atractivă apartenenţa la Rosa Cruce.

Mai târziu, o serie de personaje ilustre ale epocii au căutat să intre în contact cu membrii Rosa Cruce, fără succes. Din această căutare a rezultat, desigur, o imensă literatură pe tema numitei frăţii secrete, în care fiecare autor povestea unul şi acelaşi lucru: că a căutat cu înfrigurare să-i întîlnească pe membrii confreriei, dar că nu a reuşit. Şi, precum în argumentul lui Tertullian, existenţa confreriei devenea din ce în ce mai probabilă, pe măsură ce identificarea rosacrucienilor se termina printr-un eşec.

Umberto Eco conchide: [în cartea lui Amir D. Aczel] “dovezile lipsesc, dar ajunge să-i fluturi cititorului ingenuu prin faţa ochilor câteva coincidenţe curioase…”.

Tipul de argument încercat de Amir D. Aczel, în Descartes' Secret Notebook: A True Tale of Mathematics, Mysticism, and the Quest to Understand the Universe, este următorul: “Descartes a avut legături cu un matematician şi un mistic precum Feulhauer: aşadar, ar fi perfect demonstrat faptul că Descartes a schimbat idei cu membrii Rosa Cruce. Admiţând că Feulhauer chiar a fost rosacrucian [fapt în realitate imposibil!], este ca şi cum ai spune că papa Benedict al XVI-lea a discutat cu teologi protestanţi [ceea ce e adevărat] şi, în consecinţă, ar fi şi el protestant [ceea ce e fals!]”.

Eseul lui Umberto Eco se intitulează Descartes rosacrucianul şi a fost publicat în 2006.

Valeriu Gherghel

Niciun comentariu: