luni, 21 septembrie 2009

Cea mai recentă versiune a Apocalipsei


Alessandro Baricco, Barbarii. Eseu despre mutaţie, traducere de Dragoş Cojocaru, Bucureşti: Humanitas, 2009, 240p.

Am putea spune în faţa acestei recente apariţii editoriale: încă o carte de profeţii sumbre! Post-modernitatea şi-a identificat voluptatea perversă de a-şi clama propriul sfârşit. Şi cu toate acestea rămâne neîndoios un fapt. Trăim o epocă a anxietăţii şi vertijului, a transformărilor accelerate, ne îndreptăm spre ceva, dar sensul acestei metamorfoze ne scapă. Ori, măcar, nu ne este prea limpede.

Înainte de a deveni o carte ce a stârnit ample discuţii în presa italiană, I Barbari de Alessandro Baricco a fost publicată în foileton în ziarul “La Republicca”, şi anume câte un articol pe săptămână. Autor a zece volume de succes – romane (câteva traduse şi la noi), piese de teatru, eseuri –, Baricco e o figură populară în Italia şi datorită televiziunii, unde realizează şi animă emisiuni culturale.

Cu Barbarii, Alessandro Baricco a încercat pariul de a-şi scrie eseul ca un work in progress, de la o săptămână la alta, pentru a dumiri ceea ce se petrece în lumea de azi: tinerii care nu mai citesc mare lucru (şi în nici un caz literatură), ocupaţiile şi profesiile care se schimbă ameţitor, trecutul pe care nu mai ştim bine să-l interpretăm (dar pe care îl re-scriem după bunul plac), migraţiile masive de populaţie (nomadismul modern), Internetul, Google – “fragmente de realitate care pot să pară fie provocatoare, fie banale, dar cu siguranţă nesatisfăcătoare. Am crezut deci că toate acestea trebuie reunite într-un singur mare scenariu”.

Eseul lui – mărturiseşte Barrico – atrage atenţia că tot ceea ce se petrece acum nu e o simplă transformare, o evoluţie paşnică, dar o veritabilă mutaţie genetică: “nu poţi înţelege nimic din realitate dacă mai crezi că trăieşti încă într-o civilizaţie solidă, dar agresată din exterior. (Barbarii – consideră Baricco - nu sunt, aşadar, în afara zidurilor cetăţii pe care o asediază, ci chiar în interiorul ei. Post-modernitatea are chipul întunecat al barbariei. Iar noii barbari suntem chiar noi!).

Ne aflăm în mijlocul vârtejului şi mutaţia va avea consecinţe feroce. (Tonul lui Baricco devine aici unul cobitor-profetic). Meserii, ştiinţe, competenţe, sisteme întregi ale puterii vor fi măturate. Se va naşte o lume ce va avea noi sisteme ale puterii, ale cunoaşterii, noi competenţe şi meserii, iar noi, cei de azi, trebuie să înţelegem ce din vechea lume va sta la baza lumii noi.

Noi trebuie să decidem ce vom reuşi să transportăm dintr-una în cealaltă. Instinctul e cel ce ne împinge să alegem ce salvăm şi ce nu şi asta explică violenţa ce caracterizează în acest moment lumea intelectuală, fiindcă opţiunile sunt inevitabil diferite şi fiecare se luptă pentru a sa”. Ca întotdeauna, ceea ce guvernează alegerile noastre nu e raţiunea, ci instinctul visceral; nu este logica, dar preferinţele subiective.

În replici negative la cartea lui Baricco, Eugenio Scalfari, unul dintre decanii de vârstă ai presei italiene (în articolul Bine aţi venit la barbari din “La Republicca”) şi Marco Belpoliti (în “La Stampa”), amintesc că volumul Barbarii nu e tocmai original. Cartea lui Baricco nu aduce nimic nou, ci formulează cu har intuiţii spuse şi răsspuse de-a lungul secolului XX de filosofi şi scriitori, de la Walter Benjamin la Italo Calvino, de la Gianni Celati la sociologul polono-britanic Zygmunt Bauman (cel care a dezvoltat conceptul de societate lichidă).

Meritul eseului e că re-formulează ideile lor într-o manieră concisă şi eficace, mai potrivită publicului larg al ziarelor, şi le adaptează ultimelor două decenii, cu “democraţia lor de consum”. Cartea tinde să devină un manifest al îngrijorării.

De curând, eseul lui Alessandro Baricco a fost tradus şi în româneşte.

Închei cu un citat: „Diminuarea calităţii a coincis cu o sporire a cantităţii. De când există în circulaţie vinul simplu şi spectaculos, au apărut mulţi oameni care beau vin. [C]red că mutaţia aflată în curs de desfăşurare, şi care ne nedumereşte atât de tare, ar putea fi rezumată integral după cum urmează: s-a schimbat modul de a experimenta. [Walter] Benjamin, din nou: plictisul e pasărea fermecată care cloceşte oul experienţei. Frumos. Iar lumea în care am crescut noi gândea întocmai aşa. Acum, luaţi un copil din ziua de azi şi căutaţi plictisul în viaţa lui. Măsuraţi viteza cu care senzaţia de plictis i se declanşează de îndată ce-i încetiniţi lumea din jur. Şi mai ales: înţelegeţi cât de străină îi este ipoteza că plictisul ar nutri altceva decât o pierdere de sens, de intensitate. O renunţare la experienţă. Acum vedeţi mutantul în devenire?”


P. S. Imaginea care însoţeşte această notă reprezintă o tapiserie de la 1375, înfăţişând o scenă din Apocalipsă.

Niciun comentariu: