joi, 27 august 2009

Virtuţile non-lecturii


Pierre Bayard, Comment parler des livres que l’on n’a pas lus?, Paris: Minuit, 2007, 162p.

Pierre Bayard scrie exact despre ceea ce şi-a propus în titlul eseului: şi anume despre diferitele moduri profitabile de a nu citi o carte. Într-un cuvânt, despre practicile non-lecturii. În definitiv, este bine să recunoaştem, non-lectura intensivă este “practica de lectură” cea mai frecventă în lumea de azi.

Nimeni nu mai citeşte o carte de la primul la ultimul rînd. Şi nimeni nu mai citeşte liniar. Facem salturi, trecem peste descrieri, ocolim exemplele. Citim pe dos, începând cu tabla de materii, cu notele şi bibliografia. Citim în zig-zag.

Pierre Bayard consideră, în mare, că există patru specii de cărţi: (i) cărţi despre care nu ştim absolut nimic, fiindcă nu le-am avut niciodată în faţa ochilor; ele sunt, totuşi, foarte rare (pp.21-29), cărţi pe care le-am uitat: e vorba de majoritatea cărţilor pe care le-am citit sau răsfoit cândva (pp.55-62), cărţi pe care le-am parcurs noi înşine şi le ştim într-o măsură mai mare sau mai mică (pp.30-42) şi cărţi despre care am auzit vorbindu-se: acestea sunt, fireşte, cele mai numeroase, majoritatea (pp.43-54).

În fond, cine a citit cu adevărat toate dialogurile lui Platon, toate tratatele lui Aristotel, toate piesele lui Shakespeare, toate scrierile lui Goethe? Despre cele mai multe am învăţat de la alţii, o parte considerabilă ni s-a şters din minte, despre unele nu am auzit niciodată nimic.

Pierre Bayard susţine - şi pe bună dreptate - că noţiunea de cultură este “înainte de orice o chestiune de orientare. A fi cultivat nu înseamnă a fi citit cutare sau cutare carte, ci a şti să le identifici locul în ansamblul lor, a şti, aşadar, că aceste cărţi formează un ansamblu şi a fi în măsură de a situa fiecare element prin raport cu celelalte” (p.27). A fi cultivat înseamnă a avea o viziune de ansamblu și a ști să alegi. Prin urmare, mai importantă decât lectura amănunţită a cutărui volum savant, mai importantă decât memorizarea subiectelor unei cărţi este “achiziţia discernământului critic”. Tocmai această abilitate trebuie cultivată de învăţământul academic.

În alte cuvinte, afirmă Pierre Bayard, cultura “este [în acelaşi timp] capacitatea de a rândui cărţile în biblioteca publică şi de a te situa în interiorul fiecărei cărţi” (ibidem). Aceste premise duc la o definiţie mai puţin obişnuită a cărţii: ea este “un obiect aleatoriu, asupra căruia vorbim într-o manieră imprecisă, un obiect cu care se intersectează fantasmele şi iluziile noastre” (p.54).

Pe aceste temeiuri teoretice, Pierre Bayard edifică partea a doua a eseului, care constă în inventarierea situaţiilor în care putem fi constrânşi să vorbim despre ceea ce nu am citit: “în viaţa mondenă” (pp.66-75), “în faţa profesorului examinator” (pp.76-85), “în faţa scriitorului însuşi” (pp.86-95), “cu fiinţa iubită” (pp.96-103).

Din ceea ce am scris până acum, se deduce desigur faptul că Bayard este un eseist ironic, obsedat, în realitate, de ştiinţa lecturii şi de efectele ei. Un capitol este intitulat “a inventa cărţi” (pp.133-144). În altul se discută despre “cartea fantasmă”, care constituie o proiecţie imaginară a cărţii reale. În fond, eseul lui Bayard este o condamnare a lecturii pasive şi un îndemn la non-lectura activă.

Nu există bibliografie exhaustivă. Şi nici cititor desăvârşit. Există, în schimb, cititorul avertizat: acela care poate ordona o bibliotecă, după criterii valorice. Departe de a fi un îndemna la impostură, cartea lui Pierre Bayard, Comment parler des livres que l’on n’a pas lus?, constituie o bună introducere la practicile lecturii reale.

Niciun comentariu: