vineri, 7 august 2009

Un personaj filosofic: idiotul


În cursul despre Etica lui Spinoza, din 2 decembrie 1980, Gilles Deleuze caracterizează în cîteva paragrafe unul dintre cele mai importante personaje conceptuale. Mă refer la idiot: idiota. În ceea ce urmează, ofer un rezumat al pasajelor caracteristice.

Tradiţia Idiotului începe, probabil, odată cu Nicolaus Cusanus (1401-1464). Cardinalul Cusanus e acela care a propus tema Neştiutorului, redactând trei dialoguri bine cunoscute, în care Idiota (Neştiutorul, Profanul) este unul dintre personaje: “Idiota: De Sapientia”, “Idiota: De mente” şi “Idiota: De staticis experimentis".

Cine este, totuşi, Idiota? Nimeni altul decât insul care nu a învăţat nimic şi care nu se sprijină decât pe raţiunea lui naturală. El nu deţine cunoştinţe savante. Nu este un cărturar. Nu e un om de şcoală. Nu posedă formule şi definiţii gata făcute. El dispune doar de lumina naturală. Ea nu este lumina care vine din învăţătură. Nu e nici lumina revelaţiei. Deşi, Idiota apare la Nicolaus Cusanus, Descartes însuşi a redactat un mic tratat în al căruit titlu apare acest cuvânt şi unde se vorbeşte de “cogito”.

Formula lui Descartes, “cogito, ergo sum”, este o formulă descoperită de Idiot, în calitatea lui de om al raţiunii naturale. Doar el o poate exprima. Nimeni altul. Idiotul nu înţelege (şi nu foloseşte) formule de şcoală, precum Aristotel. El nu defineşte omul ca fiind un "animal raţional”. Pentru a exprima o astfel de judecată, trebuie să ştii, mai întâi, ce desemnează termenul “animal” sau termenul “raţional”. O astfel de formulă are presupoziţii explicite. Or, idiotul nu e în stare să recunoască astfel de presupoziţii.

În “cogito”, presupoziţiile sunt implicite. Idiotul intuieşte (are un “sentiment interior”) ce înseamnă “a gândi”, ce înseamnă “a fi”. Prin urmare, idiotul e omul presupoziţiilor implicite.

El se opune omului nutrit din cărţi. Omul raţiunii naturale se opune omului raţiunii savante, scholasticului. Pentru acest motiv, “cogito” e întotdeauna descoperirea (şi enunţul) idiotului. El aparţine tradiţiei filosofice occidentale.

Léon Chestov a vorbit, de asemenea, despre idiotul rus. Dar la Dostoievski, idiotul înseamnă altceva decât la Descartes: e un “idiot care îşi pierde minţile”. Mai mult: Chestov e un iraţionalist; el nu se recunoaşte în gândirea lui Descartes (cf. “Noaptea din grădina Getsimani”). Prin romanul lui Dostoievski, idiotul ajunge în literatura rusă. Aici el se vădeşte a fi o figură mai patetică decât idiotul lui Descartes. Prinţul Mâşkin, idiotul, pare a nu şti nimic. În schimb, înţelege totul. Mâşkin e omul presupoziţiilor implicite. Al intuiţiilor.

În încheiere, să menţionăm că a existat, totuşi, un teolog medieval, care şi-a semnat cărţile cu pseudonimul Idiota. Multă vreme, identitatea lui precisă nu s-a ştiut. Se presupune că numele său adevărat a fost Raymundus Jordanus şi că a trăit în secolul al XIV-lea (pe la 1380). Ar fi fost de naţiune franceză, călugăr augustin în abaţia de la Selles-sur-Cher.

Dimpotrivă, cardinalul Bellarmin consideră că Idiota şi-a scris tratatele în jurul anului 902.

Un comentariu:

Filonous spunea...

Pe Mâşkin l-aş face coechipierul lui Candide. Cred că azi gândim în termeni etici mai mult decât în termeni gnoseologici. Cunoaşterea îşi face meseria ei ca tehnică. Aşa se-ntâmpla şi-n anichitatea greacă, atunci când au luat avânt curentele etice. Mâşkin avea multe presupoziţii implicite, dar mă întreb ce presupoziţii sunt mai periculoase: ale celor conduşi "lumina naturală" sau ale celor care şi le-au însuşit scolastic? Oricum, îl prefer pe Mâşkin lui Rogojin. Pe ce să ne bazăm, pe argumentul simţului comun sau pe argumentul autorităţii? Presupoziţiile, prejudecăţile oamenilor buni aduc mai puţine prejudicii, zic eu...

Bune texte mai postaţi!

Cu stimă,
Spoitu Alexandru Tiberiu