vineri, 14 august 2009

Trei observaţii cu privire la biografia lui Thoma d’Aquino


a) Într-o recenzie la monografia lui Anthony Kenny (recenzie publicată în România literară, 29 septembrie 2006, nr.39, p.15), Sorin Lavric observă ezitările autorilor, cînd vine vorba de originea numelui “d’Aquino”: Aquino este numele familiei lui Thoma sau al localităţii în care s-a născut filosoful? Există unanimitate numai în ceea ce priveşte locul naşterii: castelul Roccasecca. Nu există, în treacăt fie spus, unanimitate în ceea ce priveşte data exactă a naşterii (1224, 1225 sau chiar 1227!).


După ce controlează mai mulţi autori, Sorin Lavric conchide: “Aquino este numele unei ilustre familii italiene şi nu o aşezare italiană. Şi atunci să fi greşit Étienne Gilson?”.

Opinia mea este că nu a greşit. Nu există, în realitate, disjuncţie exclusivă în această privinţă. Numele Aquino e al familiei (sau, mai corect, al clanului), dar o localitate cu acelaşi nume, în apropiere de Roccasecca, a existat. Voi cita în acest sens un fragment din excelenta lucrare a lui Martin Blais, L’autre Thomas d’Aquin (1990): “Aquino nu e doar numele unei mici localităţi, ci de asemenea numele unei dioceze, al unui conte şi al unei familii nobile şi vestite. Şi alţi copii din această aşezare, din acest comitat şi din această dioceză au purtat numele de Thomas. Dar Thomas care ne interesează aparţine comitatului şi diocezei Aquino, dar mai ales familiei. Şi alţi membri ai acestei familii au purtat numele de Thomas d’Aquino…”.

Oricum, în ceea ce priveşte grafia numelui în română, corect mi se pare Thoma d’Aquino şi nu Toma d’Aquino sau Toma din Aquino.

b) Autorul Thoma d’Aquino a alternat scrisul cu dictarea. Doar aşa se explică enorma sa producţie teologică. Se spune că dicta într-un ritm vertiginos şi constant: cel puţin1000 de cuvinte pe zi. Şi nu era vorba de un simplu bruion, ci de o “proză dificil argumentativă, plină de citate şi bine şlefuită” (Anthony Kenny, Thoma d’Aquino, Bucureşti: Humanitas, 1998, p.48). Nu e numai cazul său: opera sfîntului Augustin e în mare parte o operă dictată. La fel, aceea a lui Origen…

Revenind la Thoma, voi menţiona că unele din manuscrisele lui s-au păstrat. Scrisul e dublu: mîna proprie alternează cu aceea a secretarului. În acest sens, biograful său, Guillelmus de Tocco, consemnează: “În vremea în care îşi compunea comentariul la cartea lui Isaia, fratele Thoma a zăbovit multă vreme, fiind confruntat cu o interpretare dificilă. Dar, într-o noapte, în timp ce se odihnea în chilie, Reginald, secretarul său, care dormea în chilia alăturată, auzi un fel de conversaţie. La sfîrşitul acesteia, fratele Thoma îl chemă pe Reginald: ‘Trezeşte-te! Adu lumină. Ia-ţi caietul obişnuit şi instalează-te să scrii’. Şi timp de o oră, ca şi cum ar fi citit dintr-o carte deschisă, Thoma îi dictă secretarului său comentariul pasajului al cărui sens nu îl înţelesese pînă atunci. Cînd termină, Thoma îl trimise în pat pe credinciosul său însoţitor” (M. D. Chenu, Thoma d’Aquino şi teologia, traducere de Elena I. Burlacu, Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 1998, p.42; Chenu trimite pentru acest episod la biografia lui Guillelmus de Tocco, Vita sancti Thomae Aquinatis, 31; titlul corect al hagiografiei lui Guillelmus este însă Ystoria sancti Thome de Aquino).

c) Ultimul amănunt se referă la un fapt de mentalitate strict medievală: cultul exaltat al moaştelor. Iată un citat din Johan Huizinga: “În ceea ce priveşte moaştele, profunda credinţă medievală nu se teme de nici o demitizare sau profanare. Poporul din munţii Umbriei, în jurul anului 1000, voia să-l omoare pe anahoretul sfîntul Romuald, ca să nu piardă osemintele lui.

Călugării de la Fossanuova, unde murise Thoma d’Aquino, au marinat literalmente cadavrul nobilului învăţător, de frică să nu le scape preţioasele moaşte: l-au decapitat, l-au fiert, l-au preparat.
Cînd sfînta Elisabeta de Thuringia urma să fie pusă în mormînt, a venit o ceată de credincioşi nu numai ca să taie sau să smulgă bucăţi din giulgiul în care era înfăşurat trupul ei; i s-au tăiat părul şi unghiile, ba chiar şi bucăţi din urechi şi sfîrcurile sînilor. Cu prilejul unui ospăţ solemn, Carol al VI-lea distribuie coaste ale strămoşului său, sfîntul Ludovic…” (Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, traducere de H. R. Radian, Bucureşti: Editura Meridiane, 1993, p.264: pentru a atesta acest aprig obicei, Johan Huizinga trimite la Historia translationis corporis sanctissimi ecclesiae doctoris divi Thom. de Aq., 1368, auct. fr. Raymundo Hugonis O. P., Acta sanctorum Martii, I, p.725).

Un comentariu:

dragoş c spunea...

foarte interesant articol, felicitari pentru blog! e printre putinele de acest fel de la noi!