joi, 6 august 2009

Iuda cel roșu


Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, traducere de Em. Galaicu-Păun, Bucureşti: Editura Cartier, 2004.

Ist gar rot: este cu totul roşu. Aşa a fost văzut, în Evul Mediu, Iuda Iscariotul. Pentru moderni, în schimb, roşul este culoarea vieţii, a freneziei și avânturilor ero(t)ice. Roşul e perceput ca expansiv, viu, temerar. Nu a fost dintotdeauna aşa.

La p.225, Michel Pastoureau spune că “vreme îndelungată, trădarea a avut în Occident culorile sale [definitorii] ori, mai degrabă, culoarea sa [proprie], una situată la jumătate de cale între roşu şi galben”. Roşul a fost, mult timp, o culoare negativă. Ea îi desemna pe demoni, pe ipocriţi, pe vicleni, pe trădători. Roşul mat, opac, închis în sine şi lipsit de reflexe (roşul flăcărilor din infern, “care ard fără a străluci”, altminteri) era, aşadar, asociat cu felonia şi minciuna.

În secolul al XIII-lea, roşul ajunge, în mod firesc, să-l caracterizeze pe Iuda. Roşul devine, în iconografia Noului Testament, nuanţa emblematică a trădătorului. În orice reprezentare a Cinei celei de taină, a Sărutului din Grădina Getsimani, Iuda poate fi recunoscut cu uşurinţă, printr-un cumul (aproape exagerat) de însuşiri imunde.

În portretul său, totul trimite la viciu, nimicnicie şi păcat: “statură mică, frunte joasă, fizionomie bestială sau covulsivă, piele de culoare întunecată, nas coroiat, gură cărnoasă, buze negre (din cauza sărutului acuzator), nimb absent sau, la rându-i, de culoare neagră (la Giotto, de exemplu), robă galbenă, gesticulaţie dezordonată sau disimulată, mâna-i ţinând un peşte furat sau punga cu cei treizeci de arginţi; din gură îi ies un demon sau un broscoi, [are] un câine alături” [p.226].

Grija pictorului nu e doar aceea de a sublinia, prin această fizionomie hidoasă, abjecţia sufletului lui Iuda şi enormitatea păcatului său, dar de a oferi privitorilor toate datele pentru o identificare corectă a personajului. Văzând imaginea, chipul păcătosului trebuie recunoscut de îndată, fără greş.

Cu timpul, roşul murdar va sublinia ilicitul, marginalitatea, excepţia, prohibitul. Ceea ce respinge şi proscrie o comunitate sau ceea ce detestă va fi desemnat prin această culoare: practicanții meseriilor ruşinoase (călăii, prostituatele, calpuzanii, cămătarii, jonglerii, bufonii) au straie de culoare roşcată, afectele negative, resentimentele (galbenul este şi astăzi, zice-se, culoarea invidiei), infraumanul (populaţia prolifică a infernului) etc.

Treptat roşul, galbenul, verdele sau pătatul (toate percepute negativ de privirea medievalilor) se transformă în “culorile dezordinii, nebuniei, dereglării sensului şi spiritului” [p.236].

Trebuie să ne închipuim în “corabia nebunilor” a lui Sebastian Brandt (evocată şi de Michel Foucault în Istoria nebuniei), corabie rătăcind fără cârmă pe talazurile lumii, zguduită de hohote smitite, o mulţime de siluete stacojii. 

Şi ar mai fi de spus ceva. Tradiţia negativă a roşului s-a păstrat şi în proza romanticilor, mai ales în aceea de factură gotică. Roşul se amestecă indisolubil cu teroarea, este o cauză a ei. La Edgar Allan Poe (1809-1849), în Masca morții roșii, culoarea este de rău augur. Nimeni nu supraviețuiește.

P. S. Imaginea care deschide această însemnare este, fireşte, Giotto: "Sărutul lui Iuda".

Niciun comentariu: