marți, 4 august 2009

Bestiarul lui Spinoza


În Spinoza par les bêtes, Ariel Suhamy inventariază câteva zeci de făpturi “ilustrative”, dacă punem la socoteală şi fiinţele multiple, de tipul peştilor din ocean.


Avem aşadar: păianjenul, cei doi câini, omul, asinul şi elefantul, viermele din sânge, peştii din mare, îngerul şi şobolanul, ideea de cal înaripat (şi Quine discută despre Pegas), chimaira, găina vecinului (întotdeauna îmbietoare), piatra care optează, măgarul lui Buridan (care nu se găseşte, totuşi, în scrierile lui Jean Buridan), olarul divin (o imagine care provine, poate, din “Epistola către Romani” a sfântul Pavel), instinctul sexual al calului (libido), furnica şi porumbeii, leul, şarpele, melancolicul (un oarece, Spinoza nu spune precis cine este), turma de vite, poetul amnezic, animalul social (omul fiind deja numit, “animalul social” rămâne o făptură nedeterminată), sirena, ţapul lui Esop.

Aş adăuga “musca infinită”, din Tractatus de intellectus emendatione…, precizând, în acelaşi timp, că funcţia metafizică a elefantului e să treacă prin urechile acului. Sau măcar să se străduiască, ilustrând în acest chip imposibilitatea. Filosoful nu spune nimic de cămilă. O va descoperi Nietzsche.

Cum vedem, bestiarul lui Spinoza e foarte compozit. Cuprinde entităţi de raţiune (“entia rationis”), precum Ideea de cal înaripat ori chimaira (amândouă sunt considerate de logicienii medievali entităţi imposibile), dar şi entităţi reale, din regnul mineral şi animal. Unde vom aşeza însă “piatra care deliberează” şi a cărei finalitate, în ontologia lui Spinoza, e să conteste liberul arbitru? În ce loc îl vom situa pe poetul amnezic? Alături de olarul divin? Şi, mai ales, ce fel de entitate este “libido equi”? Un accident? O esenţă?

Ariel Suhamy observă că termenul “bestiarius” avea în Antichitate trei sensuri: ludus bestiarius era, menţionează Seneca, spectacolul de circ, în care gladiatorul înfrunta fiarele sălbatice. Pentru acest motiv, “bestiarius” era însuşi numele generic al acestui tip de luptător în arenă. În al doilea rând, “bestiarius” era un nume colectiv: el desemna toate speciile animalelor (fiarele din arca lui Noe). În fine, “bestiarius” era şi locul în care erau ţinute (şi expuse) animalele, înainte de spectacol.

Bestiarul lui Spinoza, conchide Suhamy, are scopul de a ilustra precaritatea ontologică a omului. Mi-am luat, desigur, exemplele din eseul lui Ariel Suhamy (ilustrat de Alia Daval), Spinoza par les bêtes, [Paris]: Ollendorff & Desseins, 2008, 160p. Nu am găsit deocamdată nici o ilustraţie a pietrei gânditoare.

Despre bestiarul lui Friedrich Nietzsche (a se vedea, totuşi, Acampora, Christa Davis and Ralph R. Acampora (eds.), A Nietzschean Bestiary: Becoming Animal Beyond Docile and Brutal, Rowan and Littlefield, 2004, 344p.) voi scrie cu un alt prilej.

P. S. Ariel Suhamy pretinde că a descoperit un mineral cu proprietăţi ieşite din comun, pe care l-a numit, cum se şi cuvenea, spinozit.

Niciun comentariu: