duminică, 9 august 2009

Din nou despre Idiot. Şi nu numai despre el


În Qu’est-ce que la philosophie? [Paris: Éditios de Minuit, 1991, pp.60-70], Gilles Deleuze şi Félix Guattari caracterizează personajul conceptual în chipul următor. El e o invenţie a filosofului, un individ la persoana a III-a, care spune “eu” şi care, într-un fel, se substituie autorului: filosoful devine un simplu pseudonim al lui.


Mai departe: personajul conceptual are “o existenţă vagă, intermediară între concept şi planul pre-conceptual”. Şi încă: “Iată un tip foarte straniu de personaj [Idiotul], cel care vrea să gîndească şi care gîndeşte prin el însuşi, prin intermediul ‘luminii naturale’”.

În istoria filosofiei, personajul conceptual a primit denumiri variate: Prietenul (Înţelepciunii), Igitur (Cel-ce-trage-concluziile), Cogito sau Idiotul (gînditorul privat, asistat doar de lumina naturală), Judecătorul "interior" (Kant), Cercetătorul (Hume), Alice pe planul de imanenţă în care Dreptatea egalează Inocenţa (în povestirile lui Lewis Carroll) [p.70].

Personajul conceptual poate avea un rol fatic (de exemplu, Idiotul, Nebunul), relaţional (Prietenul), dinamic (dănţuitorii în naraţiunile lui Nietzsche), juridic (Pretendentul la Platon, Judecătorul la Kant), existenţial (Diogene şi butoiul său).

Aş adăuga, negreşit, în consecinţa acestei liste, pe Opozant (Insipiens, Nesăbuit), invocat de sfîntul Anselm în argumentul ontologic din Proslogion, pe Înşelătorul Malign al lui Descartes, şi, în sfîrşit, pe Demonul lui Nietzsche. Funcţia celui dintîi e să-l dezmintă, să-l conteste pe Dumnezeu. A celui de-al doilea e să-l parodieze. A celui de-al treilea e să propună o ipoteză neverosimilă:

“Ce-ar fi dacă, într-o bună zi sau noapte, s-ar strecura un demon în singurătatea ta cea mai mare şi ţi-ar spune: ‘Viaţa asta, aşa cum ai trăit-o şi cum o trăieşti şi astăzi, va trebui s-o mai trăieşti o dată şi încă de nenumărate ori; şi nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare suferinţă şi fiecare plăcere, fiecare gînd şi suspin şi tot ceea ce este nespus de mic şi de mare în viaţa ta, trebuie să ţi se reîntoarcă, totul în aceeaşi înşiruire – şi acest păianjen, şi această lumină a lunii printre copaci, de asemenea această clipă şi eu însumi. Veşnica clepsidră a existenţei se răstoarnă iar şi iar, mereu – şi tu cu ea, praf al prafului!’ Nu te-ai arunca la pămînt şi ai scrîşni din dinţi, blestemîndu-l pe demonul care ar vorbi aşa?” (Nietzsche, Ştiinţa voioasă, IV: 341).

V. G.

Niciun comentariu: