marți, 25 august 2009

Ars oblivionis


Într-un eseu intitulat “An ars oblivionalis? Forget it!”, Umberto Eco susţine că există doar arte ale memoriei, nu şi arte ale uitării. Pe lîngă faptul că pune în ordine un univers, o ars memoriae ne ajută să ţinem minte cît mai mulţi indivizi din acel univers. La rigoare totul. Hughenotul Petrus Ramus scrisese mai demult: “memoria este o umbră a ordinii, în timp ce ordinea este sintaxa universului”.

În schimb, nici o artă, nici o tehnică, nici un artificiu nu ne pot face să uităm. Uitarea e întotdeauna un fenomen natural, un episod al bătrîneţei. Prin urmare, o artă sau un meşteşug ale uitării reprezintă fie o disciplină inutilă (fiindcă uităm oricum, de la sine), fie o disciplină imposibilă, care nu poate fi realizată, fie o disciplină oximoronică.

În acest ultim caz, spune Eco, ar fi vorba de o “semiotică a uitării”. Ea ar lucra cu semne care evocă şi trezesc absenţa, în timp ce, prin însăşi natura lui, semnul evocă mereu şi mereu prezenţa. Nu există semn (şi nici limbaj) fără un corelat mental. Şi însuși numele himerei trezeşte în minte o reprezentare, chiar dacă făptura ei, se ştie de mult, reprezintă o entitate imposibilă.

Pentru acest motiv, un amănunt din biografia lui Kant pune în cauză tocmai (im)posibilitatea uitării. În 1802, din motive temeinice, Immanuel Kant îşi concediază valetul, un anume domn Lampe. Într-un carneţel, bătrînul filosof, greu încercat de amnezie, îşi notează următoarea prescripţie ambiguă: “Mem. Numele Lampe nu mai trebuie acum ţinut minte”.

Însemnarea kantiană are, desigur, o finalitate incertă: ea e menită să-i aducă aminte filosofului că trebuie să uite un nume.

Biblio:
Eco, Umberto, “An ars oblivionalis? Forget it!”, PMLA, 103: 3 (1988): 254-261.
De Quincey, Thomas, Ultimele zile ale lui Immanuel Kant, traducere de Doina Lică, Bucureşti: Humanitas, 2006, 132p.

Niciun comentariu: