vineri, 28 august 2009

A privi cu ochi de sfânt


1. Suspiciunea

S-a pus întrebarea dacă medievalul era interesat de vizibil şi de universul real, câtă vreme tratatele din Evul Mediu sunt pline de curiozităţi geografice, de animale imaginare, de neadevăruri cu privire la cer şi la om. Mai mult, în lucrarea Imago mundi a lui Gossouin (prima redactare a enciclopediei e din 1246), 36 de capitole se referă la cer şi fenomenele celeste şi doar 19 la fenomenele pământeşti. Oamenii privesc, astfel, mai degrabă în sus decât în jur. De aceea un răspuns ferm este greu de dat.


În legătură cu statutul imaginii în acest interval ne putem face o idee examinând miniaturile din Psaltirea sfântului Alban din Hildesheim. La un moment dat, copistul reprezintă o cetate asediată. Dar el are impresia că un eventual privitor ar putea să nu priceapă corect imaginea sa. De aceea el o însoţeşte cu anumite prescripţii, oferind un mod de a utiliza în mod adecvat desenul. De fapt, imaginea oferă o sugestie despre corpul omenesc, asediat de păcate. Corporaliter, imaginea se referă la o cetate oarecare. Spiritualiter, ea este o expresie a omului permanent ameninţat de duşmani malefici şi perfizi. Imaginea exprimă, în mod figurat, permanentul război, în care orice medieval este angrenat împotriva vrăşmaşilor nevăzuţi.

Adeseori, miniaturistul consideră imaginile ca prea echivoce sau prea vagi. Pentru acest temei, el le însoţeşte de termenii care desemnează personajele, fiinţele şi obiectele pictate (acvilă, corb, şarpe, cetate, cal etc.). Termenii sunt desemnaţi în proximitatea “personajelor”: lângă un cal stă scris limpede equus.

Miniaturistul avertizează, aşadar, precum în exemplul din Psaltirea sfântului Alban, că o lectură prea literală a imaginii eşuează, că o astfel de lectură e, de fapt, incorectă, dacă dincolo de populaţia iconografică privitorul nu vede adevărata populaţie “spirituală”, cea care duce un “război nevăzut” împotriva omului.

Un alt exemplu: dincolo de femeia consumată de viermi, din atâtea reprezentări, trebuie “citit” un anumit viciu ori imaginea Doamnei acestei lumi (numită de germani Frau Welt) şi a uneltirilor sale, menite a-l împiedica pe om din drumul către mântuire.

Evul Mediu are o impresie ciudată despre imagine: imaginea este ori prea săracă, ori înşelătoare. Într-un cuvânt: ea poate minţi pe cititor, îl poate duce în eroare. De aceea autorul dublează imaginea cu un text, spre a-şi explicita amănunţit intenţia cu care a realizat acea imagine. Aşa se face că nu imaginea ilustrează textul (ca astăzi), ci invers: textul ilustrează şi precizează funcţia imaginii şi finalitatea ei.

Se observă faptul că pictorul împărtăşeşte aceeaşi suspiciune, aceeaşi neîncredere, tipic medievală, pe care le au teologii faţă de vizual şi vizibil. Ei cred că vizibilul este prea sărac, mult prea înşelător, o aparenţă iluzorie. Şi, pentru a fi înţeles corect, îl dubează cu o seamă de indicaţii şi prescripţii, care clarifică statutul imaginii. Ea nu este ceva în sine, nu poate fi privită pentru ea însăşi (cum crede şi sfântul Bernard). Dincolo de ceea ce se vede nemijlocit, există o semnificaţie spirituală, prin care se împlineşte imaginea.

Funcţia imaginii e de a trimite ochiul către această semnificaţie secundă. În consecinţă, medievalul observă lumea din jur în acelaşi mod: cu un ochi, mai degrabă, neatent la detaliile fizice. Ceea ce contează cu adevărat într-o imagine e sugestia de ordin spiritual.


2. Un puritan al imaginii: sfântul Bernard

Biografii sfântului Bernard din Clairvaux [sec. XII] îi elogiază, de obicei, ascetismul extrem al privirii, comportamentul reţinut şi auster. Tot timpul, sfântul pare orb faţă de lumea din jur. Îi ignoră (sau, cel puţin aşa pare) frumuseţile. E cu totul indiferent la vizibil.


În noviciatul petrecut la Citeaux, spun legendele, nu pare să reţină dacă tavanul dormitorului este drept sau în boltă. Şi nici dacă în cuprinsul capelei, unde merge de câteva ori pe zi să se roage, lumina pătrunde printr-o fereastră sau prin mai multe. Cu alt prilej, sfântul Bernard călătoreşte vreme de o zi pe malul lacului Geneva, dar nu-şi ridică o singură dată măcar privirile pentru a considera peisajul din jur. Pare un monah cu totul “frigid” şi indiferent.

Cu toate acestea, în Apologia ad Guillelmum Abbatem Sancti Theodorici [PL 182, coll.915-916], sfântul Bernard oferă indicii clare că “orbirea” lui este, în primul rând, voluntară, un reflex à outrance al unei educaţii teologice “puritane”. Diatriba îl dă însă de gol. Sfîntul Bernard a privit atent imaginile, chiar dacă le-a judecat cu asprime:

“Şi mai departe, în încăperile izolate, sub ochii fraţilor care citesc [cu glas tare], ce caută acolo acea monstruozitate ridiculă, acea ciudată frumuseţe diformă, acea diformitate frumoasă [mira quedam deformis formositas ac formosa deformitas]? Dar acele maimuţe spurcate? Dar acei lei feroci? Dar acei centauri monstruoşi? Dar acele fiinţe doar pe jumătate omeneşti? Dar acei tigri vârstaţi? Dar ostaşii în bătălie? Dar vânătorii care suflă din goarne? Aici vezi mai multe trupuri sub un singur cap; dincolo [mai] multe capete pe un singur trup. Aici vezi un patruped cu coada unui şarpe; dincolo un peşte cu capul unui patruped. Acolo o fiară îţi sugerează din faţă un cal iar privită din spate jumătate de ţap; aici un animal cu coarne se continuă cu posteriorul unui cal. În sfîrşit, peste tot poţi vedea o varietate de felurite forme, atît de mare şi de ciudată, încât încerci mai multă plăcere să descifrezi marmura, decât cărţile, să-ţi petreci întreaga zi admirând aceste lucruri unul câte unul, decît să meditezi asupra Legii divine. Uh, Doamne, dacă nu ne ruşinăm de neghiobiile astea, de ce nu ne pare rău măcar de banii aruncaţi pe ele?”.

În concluzie, dacă sfântul Bernard repudiază realitatea, vizibilul, el ar trebui să repudieze înseşi simbolurile. Şi nu numai simbolurile, ci şi calea analogiei, despre care vorbeşte într-un loc, entuziasmat, “libertinul” abate Suger de la abaţia Saint Denis. Nu o va face niciodată. Sfântul Bernard nu repudiază vizibilul, fiindcă bănuieşte că fără vizibil întreaga lui gândire (care este fundamental simbolică) nu ar mai fi cu putinţă. Cum să vorbeşti despre Dumnezeu în lipsa imaginilor sensibile? Inteligibilul nu poate fi sesizat decât prin intermediul vizibilului. Doar prin sensibil poţi trece dincolo, în înalt.

La urma urmelor, ceea ce veştejeşte cu atâta asprime sfântul Bernard este “vulgara” plăcere trezită de vizibil şi o anume definiţie a frumosului: quedam deformis formositas ac formosa deformitas. Când el însuşi comentează “Cântarea cântărilor”, cu imagistica ei luxuariantă, predicatorul foloseşte imagini pentru a comenta imagini. Oricât de sever ar fi, sfântul Bernard nu cutează să le alunge din biserică sau din discursul adresat mulţimii de credincioşi. El critică numai plăcerea deşartă, stârnită de imagini, nu imaginile în sine (chiar dacă i se par monstruoase şi ridicole). Dacă le-ar alunga, pierderea ar fi, cu siguranţă, mai mare decât câştigul.

Şi nu e pictura însăşi “cartea săracilor”, a celor care nu ştiu să citească, după cum afirmă cutare teolog?


Niciun comentariu: