marți, 14 iulie 2009

Vă place urâtul? Note pentru o estetică a urâtului


Rosenkranz, Karl, O estetică a urîtului: Între frumos şi comic [Aesthetik des Häßlichen], traducere de Victor Ernest Maşek, Bucureşti: Editura Meridiane, 1984, 382p.

Eco, Umberto (coord.), O istorie a urâtului, traducere de Oana Salişteanu & Anamaria Gebaila, Bucureşti: Editura RAO, 2007, 456p.

S-a redactat - şi încă din secolul al XIX-lea (1853) - o “estetică a urâtului”. Ea aparţine germanului Karl Rosenkranz: Aesthetik des Häßlichen. În româneşte a apărut la editura Meridiane în 1984. Ce afirmă Karl Rosenkranz? În esenţă, tezele sale sunt următoarele… Urâtul ţine de negativul lumii şi e, aşadar, inevitabil şi omniprezent. El se defineşte, bineînţeles, prin trăsături opuse frumosului. Ca lipsă de formă, în primul rând, el are ca însuşiri: amorfia, asimetria, disarmonia. Urâtul desemnează, în al doilea rând, incorectitudinea. În al treilea rând, urâtul se referă la desfigurare [deformare]. De hidos ţin absurdul, scârbosul şi răul. La rândul său, răul poate fi: fărădelegea, fantomaticul şi diabolicul.


Rosenkranz e un raţionalist hegelian, iar estetica sa o reacţie la romantism, ca program estetic şi curent artistic. Cu toate acestea, Karl Rosenkranz nu bănuieşte, în 1853, căile pe care se va angaja arta modernă. Într-un fel, făcând descripţia şi analiza urâtului, Karl Rosenkranz face o descriere a artei moderne şi a trăirilor (neplăcere, teamă, dezgust, repulsie etc.) provocate de o astfel de artă.

Să mai observăm că recent (în 2007) a apărut traducerea cărţii coordonate de Umberto Eco, O istorie a urâtului... De obicei, explică Eco, urâţenia e definită (cum procedează, de altminteri, şi Karl Rosenkranz) prin raport cu frumosul, deşi "diversele manifestari ale Urâtului de-a lungul secolelor sunt mai bogate şi mai imprevizibile decât se crede îndeobşte".

Dar, remarcă acelaşi Umberto Eco, „urâtul de ieri devine frumosul de astăzi". Putem consemna epoci în care urâtul triumfă. O astfel de epocă e aceea a avangardei. Dar artiştii nu vor neapărat să submineze frumosul , ci să zdruncine obiceiurile şi gusturile burgheze. Cât despre operele create în acest răstimp, "publicul nu le considera reprezentări frumoase ale lucrurilor urâte, ci reprezentări urâte ale realităţii. Altfel spus, burghezul se scandaliza în faţa unui chip de femeie de Picasso nu pentru că îl credea copia fidelă a unei femei urâte – şi nici Picasso nu-şi dorea acest lucru –, ci pentru că o considera o reprezentare urâta a unei femei” .

Notă finală. Am găsit dintotdeauna că multe din picturile care ţin de Art Nouveau ilustrează din plin kitsch-ul cel mai curat. Ofer alături de aceste însemnări un specimen.

Niciun comentariu: