marți, 28 iulie 2009

Specii cu un singur individ



Am scris ieri o notă despre relaţia dintre specie şi individ (şi m-am oprit la Phoenix). În Evul Mediu, această problema a avut un impact major, întrucît ea apare şi în “Roman de la Rose” (“Romanul Trandafirului”).

Iata un scurt pasaj: “[Moartea] nu e în stare niciodată să distrugă o specie în întregul ei. E uşor de explicat acest adevăr. Chiar dacă numai un individ izolat ar rămâne, forma [genul, specia] de care depind toţi indivizii ar supravieţui; acest fapt e aproape vădit, ţinând seama de exemplul păsării Phoenix, fiindcă nu poţi afla cu nici un chip două exemplare ale acestei mirabile făpturi în acelaşi timp. Există mereu şi mereu doar un Phoenix, care trăieşte 500 de ani şi abia după acest interval moare.

Pasărea clădeşte un rug imens, din ierburi aromate şi se aruncă în el spre a arde cu totul. Dar pentru că forma [specia] păsării persistă, chiar în momentele în care ea se transformă complet în cenuşă, o nouă pasăre se iveşte din spuză, sau poate e chiar aceeaşi pasăre [muritor-nemuritoare], înviată de Natură. Căci Natura şi-ar pierde însăşi fiinţa [esenţa], dacă nu ar învia pasărea Phoenix. Forma [specia] de care vorbim e comună tuturor păsărilor şi ea e restituită integral de Natură în fiecare individ.

Forma s-ar pierde cu totul dacă următoarea pasăre nu ar primi [de la Natură] îngăduinţa de a fi. Şi tot ceea ce se află în spaţiul sublunar există în acelaşi chip: atâta vreme cât un singur individ subzistă, speciile nu pier şi Moartea nu are nici o putere asupra lor”.

Sigur, logicienii şi, în general, metafizicienii pizmaşi (din tagma nominaliştilor) ar putea întreba: atâta vreme cât bunul Dumnezeu nu o crease pe Eva, în ce a constat specia lui Adam?

În concluzie: realiştii acceptă specii cu un singur exemplar, în timp ce “vocaliştii” (şi toţi proto-nominaliştii, de felul lui Abaelard) neagă această soluţie temerară.

Niciun comentariu: