duminică, 12 iulie 2009

Noica: Elogiul îmbătrânirii


Există câteva elogii paradoxale. Bertrand Russell a elogiat, cândva, trândăvia, altcineva a lăudat virtuţile nimicului, Giordano Bruno a elogiat iscusinţa şi înţelepciunea asinului. Un elogiu ironic, care ţine de seria aminintită mai sus, mi se pare şi elogiul îmbătrînirii, consemnat de Constantin Noica, în Spiritul românesc în cumpătul vremii: Şase maladii ale spiritului contemporan, Bucureşti: Editurta Univers, 1978, la pp.100-103. Fragmentele de mai jos trebuie luate, fireşte, cu mare prudenţă:

“Trecuseră ani în care nu făcuse nimic şi acum îmbătrânise. Dar tocmai în ceasul acesta era ceva de făcut! După atâta non-călătorie, putea spune că ajunsese undeva. În definitiv, aştepţi toată viaţa să se întâmple cu tine ceva miraculos, şi nu se întâmplă nimic. Dar o notaţie răzleaţă a lui Creangă – “se vede că a şi venit, de vreme ce n-a mai venit” – i s-a părut teribil de potrivită pentru capătul de viaţă al oamenilor… Viaţa este o pregătire pentru îmbătrânire, spune el. I se pare una din marile vorbe regretabile şi vane ale umanităţii aceea cum că “viaţa este o pregătire pentru moarte”… Pregătirea pentru o stare fără conţinut şi fără orizont? Pentru un prag în cel mai bun caz? Pentru neant, într-altul? Viaţa este în schimb o pregătire pentru ceasul în care, în sfârşit, omul poate face de la el ceva şi poate fi cu adevărat în act: pentru îmbătrânire…

Dacă viaţa nu este un crescendo, atunci ea rămâne o simplă chestiune de biologie. Ce splendidă este îmbătrânirea - nu bătrâneţea propriu-zisă, dacă ea trebuie să însemne decrepitudine -, cu ceasul acela când pornirile secundare ale vieţii se sting şi când rămâne esenţialul fiinţei tale… Ai ieşit acum de sub tutela speciei, a societăţii, ca şi a deşartelor tale avânturi sau ambiţii, şi eşti în sfîrşit om, unul liber, subiect uman, iar nu fiinţa manevrată de toţi ceilalţi. Nu mai trăieşti nici sub deşarte speranţe – să se întâmple ceva, să se întoarcă cu 180° lumea, să coboare peste tine cine ştie ce investire sau fericire -, nu mai trăieşti deci sub ‘ce sâle espoir’, cum spunea un scriitor francez. Nu mai poţi aştepta, amâna, spera nimic. Dar aşa fiind, este singura vârstă când nu mai trăieşti în suspensie.

Fiecare om este într-o suspensie – şi până la un punct este bine să fie aşa, spre a nu face afirmări de sine lipsite de maturitate. Dar cum să facem, în anii mai tineri, ca rămânând în suspensie, în deschidere şi pregătire, să nu fim totuşi fiinţe mutilate? Este toată înţelepciunea timpurie aici, pe când înţelepciunea târzie reprezintă, dimpotrivă, eliberarea forţelor tale creatoare. Cei ce îmbătrânesc cu plinătate – cei câţiva, dar esenţiali lumii – trebuie să fie un fel de ‘supernove’ ale umanităţii: să lumineze puternic, apoi să se stingă în explozie…

Dar acum, abia, tot ce s-a acumulat de-a lungul anilor poate rodi cu adevărat. Dacă este drept că, în planul creaţiei ştiinţifice, prima parte a vieţii poate fi mai fructuoasă, căci îţi trebuie o acuitate, o atenţie şi o energie a spiritului care ţin aproape de animalitate la fel de mult ca de spirit…, în schimb pentru lumea valorilor şi cultura umanistă, partea a doua a vieţii este cea cu adevărat creatoare. Nu numai bărbaţilor dar chiar femeilor, partea a doua a vieţii, cu eliberarea ei de natură, le creează marile prilejuri ale spiritului. Cer ar fi umanitatea fără înţelepciunea ei? Ce este ea astăzi, fără această înţelepciune?

Căci poate de aceea este atât de multă nesiguranţă în reuşitele de astăzi, pentru că umanitatea n-a avut îndeajuns, în trecut, prilejul bunei îmbătrâniri. Oamenii se stingeau prea tineri”.

Niciun comentariu: