miercuri, 8 iulie 2009

Cusanus despre ignoranţa mult ştiutoare



Nicolaus Cusanus, De docta ignorantia, ediţie bilingvă, traducere, tabel cronologic, note şi posfaţă de Andrei Bereschi, colecţia “Biblioteca medievală”, Iaşi: Polirom, 2008, 640p., 44.95 lei 


Cardinalul Cusanus a redactat Despre ignoranţa mult ştiutoare [învăţată]” în 1440. În timpul lui, ideea unei “ignoranţe ştiutoare” nu era deloc nouă. “Docta ignorantia” este una din formulele teologiei negative. Ea ne învaţă că “Dumnezeu nu poate fi exprimat, fiindcă nu poate fi cuprins în enunţuri care, chiar matematice fiind, să poată pretinde că sunt adevărate. Despre Dumnezeu nu putem vorbi decât înlăturând şi tăgăduind”. Prin urmare, intelectul tinde spre Dumnezeu, dar nu poate obţine nicio certitudine.


Zece ani mai târziu, Nicolaus Cusanus redactează o completare explicativă a tratatului despre “ignoranţa doctă”: Apologia doctae ingnorantiae discipuli ad discipulum (de la “Apologia ignoranţei mult ştiutoare de la un discipol pentru un alt discipol”). În “Apologie”, Nicolaus Cusanus lămureşte locurile dificile din „De docta ignorantia” şi răspunde obiecţiilor ridicate de critici.

În prima parte din “Despre ignoranţa mult ştiutoare”, Cusanus susţine că, în ceea ce priveşte divinitatea, “a şti înseamnă [în realitate] a ignora”. Prudenţa ne îndeamnă să ne mulţumim că o simplă presimţire a divinului: “Noi dorim să ştim că ignorăm. Dacă am putea înţelege pe deplin acest lucru, atunci am ajunge la o doctă ignoranţă. Nimic altceva nu va fi atunci mai de preţ pentru un om, chiar foarte dedicat ştiinţei, decât faptul de a fi socotit foarte doct în însăşi propria ignoranţă. Şi cu atât va fi cineva mai doct, cu atât va şti despre sine că este mai ignorant. În vederea acestui ţel, mi-am asumat sarcina de a scrie câteva lucruri despre docta ignoranţă”.

Dacă despre Dumnezeu nu se pot face afirmaţii adevărate, el poate fi, totuşi, aproximat prin nume. Cusanus pretinde, aşadar, că sintagmele “Non Aliud” (“nu-altul-decât-el-însuşi”) şi “possest” (un mot-valise care provine din verbele latineşti “posse” şi “est”: “cel-ce-poate-să-fie-şi-este”) sunt numele cele mai potrivite pentru a sugera “natura” lui Dumnezeu.

P. S. Însoţim această postare cu o reproducere a lucrării Doi într-un ou (1979) de Siegmund Hahn.

Niciun comentariu: