duminică, 5 iulie 2009

Cum se face un referat


Nu există fireşte o reţetă unică. În linii mari şi înainte de orice, referatul trebuie să fie limpede şi ordonat. Să-şi divulge clar sursele şi să încerce să reproducă fidel ideile autorului. Referatul nu este nicidecum un eseu. El trebuie să fie o prezentare onestă a capitolului studiat. Cu titlu de exemplu, am redactat eu însumi o astfel de lucrare de uz academic şi personal. Un referat bine făcut te poate scuti, când nu ai timp, de o re-lectură anevoioasă a unei cărţi (sau a unei secţiuni din carte).

V.G.


Platon despre frumos

Capitolul pe care îl voi prezenta pe scurt în cele ce urmează, “Estetica lui Platon”, face parte din lucrarea autorului polonez Wladyslaw Tatarkiewicz, Istoria esteticii. Lucrarea s-a tipărit în limba engleză, în 1970. În volumul 1, Tatarkiewicz prezintă “estetica antică”. Lucrarea sa este şi o chrestomaţie, întrucît reproduce după fiecare capitol, în traducere, afirmaţii caracteristice ale autorului prezentat. Tatarkiewich se remarcă prin claritatea expunerii, prin erudiţie şi spirit sintetic. Cartea lui este cea mai bună prezentare a istoriei esteticii, alături de opera cu acelaşi titlu, din 1939, redactată de Katharine Everett Gilbert şi Helmut Kuhn (cf. traducerea în limba română, Istoria esteticii, Bucureşti, Editura Meridiane, 1972, 525p.).

Ne putem face o idee despre concepţia “estetică” a lui Platon (teoria Frumosului ca “obiect” inteligibil şi finalitate a vieţii contemplative, tipologia şi rolul artelor etc.) din dialoguri ca: Republica, Legile, Symposion, Philebos, Hippias Maior, Phaidros şi Phaidon. O primă observaţie în legătură cu descrierea lui Tatarkiewicz ar fi aceea că nici grecii şi nici Platon nu dispun de un termen propriu pentru ceea ce numim astăzi “arte frumoase”. Termenul techne se referă la orice tip de “producere” deliberată (de la medicină la arta războiului, de la arta olarului la arta picturii sau sculpturii, de la arta de a cîrmui o corabie la arta de a vorbi bine în agora). Termenul “techne” este aşadar echivoc, imprecis. Cînd împarte artele, în Republica (601d), Platon vorbeşte de trei specii sau varietăţi: i) meşteşuguri / arte care constă în folosirea unui lucru, ii) meşteşuguri / arte care produc un lucru şi iii) meşteşuguri / arte care imită un lucru. Nu e clar unde putem situa, în acest “sistem al artelor”, muzica sau poezia. Şi nu e clar dacă sculptura e un meşteşug/artă care foloseşte un lucru (marmura şi dalta de cioplit) sau o artă care produce un lucru (statuia). Sau chiar o artă mimetică, întrucît e vorba, să zicem, de statuia lui Pericle. Din păcate, Tatarkiewicz nu semnalează statutul ambiguu al termenului “techne” (în vocabularul platonic şi, mai larg, în vocabularul elin).

O a doua observaţie. Tatarkiewicz subliniază, de această dată, în mod repetat (la pp.172, 173, 174, 182 etc.), imprecizia noţiunii înseşi de “frumos” (“kallos” sau “kallon”), în gîndirea greacă, în general, şi la Platon, în special. Autorul scrie (p.172): “Elogiind frumuseţea [în “Banchetul”], Platon elogia ceva diferit de ceea ce înţelegem astăzi prin termenul respectiv”. De ce? Tatarkiewicz răspunde astfel. În primul rînd, fiindcă Platon vede o legătură foarte strînsă între frumos şi bine. Din Philebos şi Timaios rezultă că frumosul se defineşte prin măsură şi proporţie. Dar aceleaşi determinaţii caracterizează şi ideea de Bine (care e o o Idee centrală în opera lui Platon). Mai mult, Platon tinde să le confunde, să le suprapună, atunci cînd spune (în acelaşi dialog de maturitate, Timaios, 87c) că “tot ce e bun e şi frumos, iar frumosul nu poate fi lipsit de măsură”. Inversul nu e mai puţin adevărat: tot ce e frumos e şi bun, frumosul fiind, probabil, un alt nume pentru ceea ce este “împlinit”, pentru ceea ce şi-a “încheiat” devenirea, desăvîrşindu-se. Cînd vorbim de “frumos” la Platon e bine să nu uităm, aşadar, puternicul accent ontologic al noţiunii. Tatarkiewicz concluzionează: “conceptul de frumos nu se deosebea prea mult de un concept al binelui larg înţeles. Platon putea – şi a şi făcut-o – să utilizeze termenii unul în locul altuia. Banchetul său poartă subtitlul ‘despre bine’, tratînd însă despre frumos. Ceea ce spune acolo despre ideea de frumos coincide cu ceea ce spun celelalte dialoguri ale lui despre ideea de bine. Aceasta nu era opinia personală a lui Platon, ci părerea general acceptată a anticilor” [pp.173-174].

A treia observaţie. Din echivalarea frumosului cu binele, urmează o consecinţă foarte însemnată: domeniul frumosului devine mai larg decît strictul domeniu estetic de astăzi (ceea ce am numi domeniul artelor). La Platon, nu doar o anume pictură sau o anume poezie sau un anume dans pot fi frumoase, dar şi: Formele, înţelepciunea, trupurile, gîndul, legile, viaţa lungă, faptele măreţe, sufletul, lingura de lemn (dacă este potrivită scopului) etc.

A patra observaţie. Pînă la Platon, după cum spune Wladyslaw Tatarkiewicz, frumosul a primit două definiţii principale. Cea dintîi spune că frumosul este adecvaţia unui lucru (sau a unei fiinţe) cu finalitatea (scopul). O lingură de lemn e frumoasă numai în măsura în care e adecvată/potrivită scopului pentru care a fost făurită de meşteşugar (de exemplu, dacă lingura foloseşte la ospăţ, ea este frumoasă). În această accepţiune, frumosul se caracterizează prin adecvaţia dintre constituţia lucrului şi scop. A doua definiţie spune că frumosul este “ceea ce produce plăcere prin intermendiul văzului şi/sau auzului” sau, mai scurt, “plăcerea care vine prin auz şi/sau vedere” [Hippias Maior, 297e-298a: “to kalon esti to di' akoês te kai opseôs hêdu”]. Thoma din Aquino va repeta definiţia. Platon respinge ambele definiţii pentru motivul că există şi un “frumos în sine” (un “frumos ca atare”), care nu serveşte vreunui scop (deşi Frumosul ca Formă este finalitatea supremă a unei vieţi înţelepte) şi nici nu ţine de senzorial (nefiind accesibil auzului, văzului sau pipăitului). În Banchetul, Platon defineşte Frumosul ca Formă la care se accede printr-o dialectică “erotică”, Frumos care poate fi sesizat doar pe o cale intuitivă, prin nous [intelectul intuitiv]. Acest Frumos este sempitern (fiindcă nu scade, nu creşte, nu depide de timp), e necorporal, fără un loc bine definit în cuprinsul lumii (nu e ceva de pe pămînt, din cer sau de “oriunde aiurea”), nu depinde de om şi de nimic altceva etc. [cf. Banchetul, 210e-211d). Uneori, frumosul e definit prin trăsături ca “ordinea”, “măsura”, “proporţia” etc. E vorba, deci, de un frumos metafizic, pe linia ontologiei matematizante a lui Pythagora.

A cincea observaţie. Platon pare a separa muzica, dansul şi poezia de celelalte “arte” [cf. Legile, 653e]. Ele nu se pot învăţa şi depind, prin urmare, de voinţa şi graţia zeilor (sau a muzelor). Poetul îşi compune poemele sub asistenţa unui zeu (al cărui nume nu este precizat de către filosof; poate Hermes). Poetul cunoaşte atunci un fel de extaz, o “posesiune sacră”, o stare de “nebunie” divină [mania]. La fel, ritmul dansului este perceput printr-un har care vine de la zei.

A şasea observaţie. Despre Platon se susţine adesea că a condamnat artele în general. Deosebind artele care produc lucruri de artele care produc imagini (artele mimetice), filosoful le trece pe ultimele în domeniul simplului amuzament, al ludicului şi frivolului. Artele “serioase” sînt acelea care “conlucrează cu natura”, precum medicina, agricultura sau politica. Este de remarcat, totuşi, că avem de a face cu acelaşi concept imprecis de “artă” care cuprinde atît “artele frumoase” cît şi meşteşugurile. Platon condamnă, de asemenea, poemele lui Homer. Refuzul lui Platon este exprimat îndeosebi în dialogurile de bătrîneţe (Republica şi Legile), care propun un model de cetate ideală (proiecte utopice, după cum s-a spus). Wladyslaw Tatarkiewicz precizează în această privinţă: “Platon a apreciat arta în mod negativ... Arta nu e nici corectă, nici utilă. În primul rînd, ea dă o falsă imagine despre realitate şi, în al doilea rînd, corupe oamenii. Arta deformează lucrurile. Şi chiar cînd nu le deformează, ea le prezintă numai suprafaţa, aparenţa superficială... [Pe de altă parte], arta corupe din cauză că acţionează asupra emoţiilor şi le întărîtă tocmai în momentele cînd omul ar trebui să fie călăuzit de raţiune. Influenţînd emoţiile, arta slăbeşte caracterul... Cel dintîi argument al lui Platon împotriva artei [arta prezintă imagini false, n.m.] avea ca obiectiv în primul rînd artele plastice, iar în al doilea rînd [arta tulbură grav echilibrul emotiv al locuitorilor cetăţii, n.m.], mai ales poezia şi muzica” [p.191].

În încheiere, voi sublinia faptul că analiza platoniciană a frumosului şi descrierea lui ţin, mai degrabă, de un context ontologic general decît de unul pur estetic. La Platon, dar şi la urmaşii săi, domeniul esteticii încă nu se desprinde de domeniul onto-teologiei. În consecinţă, Frumosul e numai partea cealaltă, “antistropha” Binelui. Iar Binele este atributul suveran al divinului, cînd nu chiar numele lui [cf. Wladyslaw Tatarkiewicz, Istoria esteticii, Bucureşti, Editura Meridiane, 1978, vol. 1, pp.171-195.].

Niciun comentariu: