luni, 15 iunie 2009

Paradoxul vasului “Argo”


Plutarh, cel dintîi, formulează acest paradox foarte discutat de către metafizicienii contemporani. Paradoxul pune în cauză identitatea unei entităţi (a unui artefact, în acest caz) în timp. Atîta vreme cât toate (dar absolut toate!) componentele vasului “Argo” sunt înlocuite treptat, în timpul lungii călătorii, corabia care se întoarce în port, după ani şi ani, mai este cu adevărat vasul originar?

Navigatorii vor spune, desigur, că vasul e însuşi “Argo”, în pofida tuturor modificărilor şi înlocuirilor. Deşi catargul e altul, puntea e alta, prora, pupa, pânzele etc. sunt altele decât cele cu care au plecat la drum, ei pot spune că numele, totuşi, a rămas acelaşi, că identitatea corabiei ţine, până la urmă, de permanenţa numelui. Alţii vor nega această soluţie. În fine, alţii vor susţine că nu există nici o soluţie şi că enigma vasului “Argo” e insolubilă. Roland Barthes, despre care am scris de curând, oferă, la rându-i un răspuns, nici mai bun, nici mai rău decât altele: “Argo” e structura lui “Argo”, forma lui “Argo”.

În schimb, Peter van Inwagen va rezolva paradoxul după metoda “nodului gordian”: el argumentează pur şi simplu că nu există la popriu nici catarg, nici vâsle, nici ancoră, şi nici măcar o corabie anume cu numele “Argo”, atâta vreme cât pentru a fi un lucru ceva trebuie să fie mai întîi viu, să aibă viaţă. Doar vieţuitoarele există. Corabia, nu. Soluţia lui van Inwagen e la fel de ciudată ca şi paradoxul însuşi. E, cu siguranţă, un răspuns radical şi disperat la una din eternele probleme ale metafizicii.


Iata, în încheiere, textul lui Roland Barthes. Fragmentul e intitulat, desigur, “Vasul Argo”:

“Imagine frecventă: cea a vasului Argo (luminos şi alb), ale cărui piese erau înlocuite, fiecare, rînd pe rînd, de către Argonauţi, astfel încît avură la sfîrşit un vas pe de-a-ntregul nou, fără să trebuiască să-i schimbe nici numele, nici forma. Acest vas Argo e foarte folositor: el furnizează alegoria unui obiect eminamente structural, creat, nu prin geniu, inspiraţie, hotărîre, evoluţie, ci prin două acte modeste (ce nu pot fi surprinse în nici o mistică a creaţiei): substituirea (o piesă o alungă pe alta, ca într-o paradigmă) şi numirea (numele nu e deloc legat de stabilitatea pieselor): tot combinînd în interiorul unui acelaşi nume, nu mai rămîne nimic din origine. Argo este un obiect fără altă cauză decît numele lui, fără altă identitate decît forma sa. Alt Argo: eu am două spaţii de lucru, unul la Paris, altul la ţară. De la unul la altul - nici un obiect comun, căci nimic nu e niciodată transportat. Totuşi, aceste locuri sînt identice. De ce? Pentru că dispoziţia uneltelor (hîrtie, peniţe, pupitre, pendule, scrumiere) este aceeaşi.: cea care creează identitatea este structura spaţiului. Acest fenomen particular ar fi de ajuns ca să arunce o lumină asupra structuralismului: sistemul prevalează asupra structurii obiectelor”.


3 comentarii:

MariS spunea...

Foarte adanc paradoxul vasului Argo. Raspunsurile tin de tipul de cunoastere aplicat. Daca ne slujim de o cunoastere de tip epistemologic, raspunsul e ca vasul e diferit, pentru ca avem aceeasi forma dar difera materialul. Totusi, cineva are o intuitie, ca s-ar putea ca vasul sa fie acelasi, pentru ca poarta acelasi nume. Si cred ca vrea sa arate ca exista un tip de cunoastere, care nu verifica concordanta dintre notiune si lucru, ci concordanta dintre sensul notiunii si sensul lucrului. Iar sensul vasului (ratiunea sa de-a fi, rostul sau) a ramas acelasi. Identitatea e legata mai mult de SENS decat de forma sau continut. De aceea oamenii care deviaza de la sensul propriu sunt falsi. Ei isi pot schimba si forma (prin crestere) si continutul (prin alimentatie) si totusi nu spunem ca devin altii.
Cu primul tip de cunoastere opereaza savantii, cu ultimul tip, inteleptii. Plutarh, sigur, era un intelept.

Adi Pro spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Adi Pro spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.