sâmbătă, 6 iunie 2009

O solie de la împărat


În eseul “Kafka şi precursorii săi”, Jorge Luis Borges (1899 – 1986) afirmă că romanul “Castelul” e o formă modernă şi dezvoltată a vechiului paradox, care vorbeşte despre întrecerea “atletică” dintre Achille şi broasca ţestoasă. Mult mai aproape de litera şi spiritul paradoxului elin e, în schimb, parabola lui Franz Kafka (1883 – 1924), intitulată “O solie de la împărat”. O voi reproduce mai jos, într-o traducere personală:

“Împăratul – aşa se spune – ţi-a trimis, ţie, insul neînsemnat, jalnicul său supus, umbră becisnică, fugită din faţa soarelui împărătesc până în cea mai îndepărtată depărtare, ţie anume ţi-a trimis cu limbă de moarte solie împăratul. I-a poruncit trimisului să stea în genunchi lângă patul său şi i-a şoptit la ureche solia; şi într-atâta ţinea la ea, încât i-a cerut solului să i-o mai spună o dată la ureche. Pe urmă a clătinat din cap adeverind cele spuse. Şi, în faţa tuturor celor care asistau la moartea sa - toate zidurile ce stinghereau vederea au fost dărâmate şi pe scările de onoare, care suie largi şi înalte, stau în cerc mai marii împărăţiei - în faţa tuturor acestora a poruncit solului să plece. Trimisul a pornit de îndată la drum; e un bărbat puternic, care nu ştie ce-i oboseala; întinzând când un braţ când altul, el îşi croieşte drum prin mulţime; când întâlneşte vreo piedică, îşi arată pieptul, pe care stă desemnat semnul soarelui; înaintează ca nimeni altul de lesne. Însă mulţimea este atât de mare; sălaşurile ei sunt fără sfârşit.

Dacă s-ar vedea deodată în câmp deschis, ar veni ca în zbor şi curând ai auzi în uşă grozava lovitură a pumnilor săi. Pe când aşa, cât de zadarnic se osteneşte el; încă se mai strecoară cu greutate prin încăperile palatului interior; niciodată nu va trece de ele; şi chiar dacă ar izbuti, tot nu i-ar fi de folos; ar trebui să lupte ca să coboare scările; şi chiar dacă ar izbuti, tot nu i-ar fi de folos; ar mai rămâne de străbătut curţile; şi după curţi, al doilea palat, cel care-l cuprinde pe primul; şi din nou scări şi curţi; şi din nou un palat; şi tot aşa, de-a lungul a mii şi mii de ani; şi dacă, în fine, ar da buzna prin ultima poartă - însă asta nu-i va izbuti niciodată, dar niciodată – atunci i-ar sta mai întâi în faţă oraşul de scaun, centrul lumii, plin de toată drojdia ei. Însă nimeni nu străbate pe aici, mai ales dacă poartă cu sine solia unui mort.

– Tu stai însă în faţa ferestrei şi visezi la ea, când se lasă seara”.

Niciun comentariu: