miercuri, 10 iunie 2009

Lexicon filosofic: adaequatio


Există trei concepţii tradiţionale asupra adevărului. Prima îşi are originea în opera lui Aristotel şi a succesorilor săi şi vede adevărul ca adecvaţie între o propoziţie (formulată de intelect) şi o stare de fapt (“lucrul” descris de propoziţie). A doua concepţie consideră că adevărul e un rezultat al coerenţei propoziţiilor într-o înlănţuire. În fine, a treia concepţie atribuie adevăr unei teze numai dacă este admisă de o anume comunitate. De exemplu, adevărul dialecticianului care convinge un auditoriu este de acest tip. Urmând tripartiţia semioticii, prima concepţie este de ordin semantic, a doua, de ordin sintactic, a treia, de ordin pragmatic.
În lucrările sale, Constantin Noica deosebeşte adevărul-exactitate de adevărul propriu-zis. Modernitatea cultivă cu precădere exactitatea şi uită (sau dispreţuieşte) adevărul…

Adaequatio
“[Termenul este un] neologism care provine din verbul vechi ad-aequare = “a face egal cu”; el e ilustrat prin definiţia celebră a adevărului ca adaequatio rei et intellectus. În realitate, această formulă, care semnifică, în mod larg, conformitatea dintre idee şi lucrul reprezentat, şi care e susceptibilă de interpretări multiple, nu s-a răspândit [în tratatele filosofilor] înainte de secolul al XIII-lea. Sfântul Thoma (“De veritate” q. I, a.1) o atribuie filosofului iudeu egiptean Isaac Israeli, dar putem descifra aici, de asemenea, influenţa lui Avicenna.

Participiul adejectivat adaequatus se întâlneşte îndeosebi în două expresii: 1) aceea de cognitio adaequata, prin care Leibniz desemnează tipul de cunoaştere distinctă “în care tot ceea ce intră într-o noţiune distinctă este, la rîndul său, cunoscut în mod distinct; [acest fapt se întîmplă] cînd cineva deţine analiza dusă până la ultimul ei termen [până la capăt] (Meditationes de cognitione…, 2, 1), altfel spus, cînd cunoaşterea îşi ‘egalează’ obiectul, elementele constitutive ale noţiunii. Cunoaşterea numerelor aproximează [o astfel de ‘adecvare’]. 2) aceea de idea adaequata, prin care Spinoza defineşte “o idee care, în măsura în care e considerată în sine fără vreun raport cu obiectul, are toate proprietăţile sau denominaţiile intrinseci ale ideii adevărate” (Ethica 2, def. 4)”.


Un comentariu:

MariS spunea...

"În lucrările sale, Constantin Noica deosebeşte adevărul-exactitate de adevărul propriu-zis. Modernitatea cultivă cu precădere exactitatea şi uită (sau dispreţuieşte) adevărul…"

Intr-adevar modernitatea prefera un adevar fotografie in locul unui adevar de profunzime, un adevar al fiintei. Kant spunea ca noi nu putem cunoaste un lucru decat fenomenologic, din interactiunea exterioara a noastra cu el, si ca lucrul in "sine" nu poate fi cunoscut. Intr-o anume acceptiune sunt de acord cu el, dar pe de alta parte cred ca Noica vroia sa spuna ca printr-un anumit fel de intuitie sau meditatie, putem patrunde, daca nu in esenta lucrului, macar spre sensul sau, spre ratiunea sa de-a fi, spre rostul sau. Aceast tip de adevar nu mai este unul fotografie, ci unul de adancime. El merge mai departe decat parerea comuna a unei comunitati, desi de multe ori poate sa coincida, pentru ca prin intersectie logica se elimina multe din erori. Si de cele mai multe ori, omul cand cauta adevarul, are mai intai o cunoastere intuitiva asupra lui.
Acestui fel de cunoastere a adevarului, prin intuitie de adancime, ii spun adevar al sensului sau dimensiunea de SENS a adevarului. Dimensiunea de sens poate coincide cu dimensiunea pragmatica, dar poate si sa nu coincida, atunci cand comunitatea se inseala.
Ca sa ma fac mai bine inteles o sa dau un exemplu din botanica. Sa presupunem ca altoim o ramura de par pe o tulpina de mar (exemplu e ipotetic, nu stiu daca se poate practic). Ce obtinem? La fotografie arata ca un mar, dar face pere. Fotografia arata marul, iar sensul sau (rostul pomului e roada sa) arata ca e par. Deci marul nostru si-a schimbat rostul, sensul, el a devenit ("devenirea intru fiinta") par, desi arata ca un mar. Exemplul nu e suta la suta cel mai adecvat, pentru ca si rostul pomului, rodul, poate fi surprins in fotografie. In cele mai multe cazuri, rostul lucrului nu e la vedere. Rostul, sensul, ratiunea de-a fi a lucrului tine de identitatea sa metafizica mai mult decat fotografia. Ganditi-va ca pomul isi schimba permanent fotografia (el creste), dar sensul mult mai greu. E la fel cu paradoxul vasului Argo, care si-a schimbat rand pe rand toate componentele sale cu altele noi, dar si-a pastrat numele si sensul initial. El si-a schimbat exteriorul, fenomenologia, dar si-a pastrat adancimea, sensul.