sâmbătă, 20 iunie 2009

Istoria frumuseţii feminine povestită bărbaţilor


Are frumosul corporal o istorie sau este, de fapt, o realitate pur subiectivă şi anistorică? Dar eternul (farmec) feminin? La aceste întrebări a încercat să răspundă savantul istoric Georges Vigarello (în lucrarea intitulată O istorie a frumuseţii. Corpul şi arta înfrumuseţării din Renaştere pînă în zilele noastre, traducere de Luana Stoica, Editura Cartier, 2006). În treacăt fie spus: Vigarello e o autoritate în studiile despre corporalitate. El este coautor al unei masive “Istorii a corpului”. Georges Vigarello a scris, de asemenea, o istorie a “igienei”, dar şi una a “violului” (în sensul larg al cuvîntului). Pentru Vigarello corpul uman are, negreşit, o istorie. Ca şi frumuseţea lui, ca şi atitudinile noastre faţă de corp.

Frumuseţea trupească pare a fi, totuşi, o “invenţie” a Renaşterii, care înregistrează, acum, “o sporire a atenţiei faţă de dimensiunea fizică” (sau corporală) a lumii şi a făpturilor care o populează. Antichitatea şi Evul Mediu (cu unele excepţii) privesc mai cu seamă “partea de sus” a corpului. Sau, de cele mai multe ori, încearcă a “privi” în lăuntrul său (căutînd sufletul imaterial). Frumuseţea, cred pustnicii, e înainte de orice de ordin sufletesc şi spiritual, nu sensibil. Dacă este frumos, sufletul îşi pune, obligatoriu, amprenta asupra corpului, spiritualizîndu-l. Frumosul se ghiceşte, nu se contemplă. Preferabil este frumosul sufletului. Iar acesta nu se vede cu ochii. Nu peste mult, concepţia se modifică şi cutare teolog medieval, mai cutezător, apreciază la femei nu numai sufletul încăpător, dar şi părul împletit în cosiţă. Cu toate acestea, abia începînd cu secolul XIX, ochii se opresc şi asupra “părţii de jos” a trupului.

Georges Vigarello examinează cu egală atenţie tratatele cu privire la frumuseţe, dar şi “blazoanele corporale” din Renaştere, portretele literare din secolele ce au urmat, literatura şi publicaţiile destinate, în contemporaneitate, sexului “slab”. Unde-i bărbatul care n-a tras un ochi prin “Elle”? Observînd istoria, savantul constată o vădită evoluţie a paradigmei frumosului. În timp ce frumuseţea medievală presupune “chipul simetric şi alb, sînii marcaţi, talia mică”, frumuseţea modernă cere “senzualitate, hedonism, eficienţa”. Frumuseţea medievală e definită aşadar prin atribute statice. Frumuseţea modernă impune atribute dinamice, active. Ea nu mai este o pură gratuitate picturală, fiind în acord cu dorinţa de emancipare a femeii, cu “feminismul”, ca atare (astăzi, cam strident).

Dar ruptura cea mai marcată se petrece îndată după primul război mondial, în deceniul al treilea al vreacului trecut. Idealul frumosului acum se schimbă, de fapt. După noul canon, femeia frumoasă e, întîi de toate, femeia înaltă, caracterizată în “revistele de specialitate” drept “corpul liană cu picioare interminabile”. Trupul planturos, în formă de S, trupul leneş, e înlocuit de silueta înaltă, subţire, alertă, “în chipul literei Alef” (cum e caracterizat încă în poveştile medievale, din “O mie şi una de nopţi”!). Mutaţia poate fi descifrată şi în portretele feminine din romanul lui Proust, sau în “Adela” lui Ibrăileanu. Ficţiunea romanescă influenţează, prin urmare, atît comportamentul feminin, cît şi idealul modern de frumuseţe. Tot în anii ’20, aminteşte Georges Vigarello, femeia renunţă la plete, la coamă, spre uluirea conservatorilor…

Mai mult: în acest deceniu al transformărilor marcate, femeile ies la plajă şi fac “băi de soare”. Căci soarele duce la “înflorirea frumuseţii” (după cum se afirmă într-un număr, din 1935, al revistei “Votre beauté”). Costumul de baie se simplifică, rănind pudoarea unui G. Călinescu, care îşi exprimă revolta şi dispreţul, într-o vestită “cronică a mizantropului”. Dar mutaţia idealului de frumos e dirijată, în primul rînd, de industria cinematografică. Vizita în “camera obscură” de cinema modifică radical percepţia frumuseţii corporale, atitudinea femeilor faţă sine şi faţă de bărbat, dar şi noţiunea însăşi de iubire. Vedetele vremii sînt neuitatele Greta Garbo şi Marlene Dietrich… Aş încheia printr-o observaţie nevinovată: dacă frumuseţea e ilustrată de femei, istoria frumuseţii o scriu, în special, bărbaţii.

P.S. Nu mă pot abţine să nu recomand, cu acest prilej, şi lucrarea lui Robert Muchembled, Orgasmul şi Occidentul. O istorie a plăcerii din secolul al XVI-lea pînă în zilele noastre, apărută la aceeaşi editură Cartier. Dar care va fi fiind legătura dintre frumos şi plăcere, nu are rostul să mai întreb.

Valeriu Gherghel

Niciun comentariu: