miercuri, 24 iunie 2009

Filosofia de vorbe: Sir Popper despre Wittgenstein, Sartre şi stilul filosofic găunos


Dau întâmplător, într-o revistă franceză, peste un interviu cu Sir Karl Raimund Popper (1902 – 1994), din anii ’80, şi nu-mi pot reprima o anume plăcerea perversă, cu care îi citesc replicile acide, tranşante prin ton, lipsite de orice dorinţă de a-şi menaja colegii (unii dintre ei iluştri) şi, de ce să nu spun?, perfect îndreptăţite în adevărul lor.

Popper nu agrea deloc ceea ce a numit (referindu-se în special la Hegel) “filosofie oraculară”. Din nefericire, nu doar Hegel s-a voit un profet şi un gânditor oracular, care anunţă poporului topit de admiraţie certitudini definitiv incomprehensibile. Sartre e pe mari porţiuni nu doar indigest, dar şi perfect ilizibil (când nu e de-a dreptul nociv!). Levinas încă mai trece drept un filosof adânc (deşi e doar confuz şi alambicat). Jean –Luc Nancy e şi el un demn reprezentant al bolboroselii oraculare. Să-l mai amintesc pe sublimul Derrida?

Reproduc mai jos cîteva fragmente din dialogul cu Sir Karl Popper.


“Au fost foarte multe tentative de hegelianizare a intelectualilor britanici, dar n-au avut succes până la Wittgenstein. Eu cred că el nu l-a citit cu adevărat pe Hegel, însă e primul hegelian care i-a cucerit pe englezi. Avea o foarte bună părere despre sine şi era mai ales preocupat să arate cât e de mare şi formidabil. E primul care a antrenat imaginaţia în ceea ce eu consider a fi pălăvrăgeală găunoasă şi sterilă…

[Sartre] era un om foarte complex. A fost deseori între cei mai buni şi mai umani, dar a fost şi iresponsabil în scrierile sale. Simone de Beauvoir a notat în Memoriile ei ceva uimitor: ea povesteşte că Sartre era încântat când scria ceva ce nu înţelegea el însuşi. Această anecdotă arată că era un intelectual în sensul cel mai rău al termenului. Ce plăcere poţi să ai să scrii ceva ce nu înţelegi nici tu însuţi? Doar dorinţa de a face impresie? Dar aceasta ar trebui să fie ultima dintre valori în ochii unui intelectual…

[Şi care ar fi prima?]. Adevărul! Evident, nu poţi fi niciodată sigur că l-ai atins. Cu toate acestea, este absolut limpede că prima valoare [a filosofului] trebuie să fie căutarea adevărului”.

Valeriu Gherghel

N. A. Imaginea care însoţeşte acest articol e cunoscuta Ispitire a sfântului Anton (1946) de Salvador Dali.

Niciun comentariu: