marți, 30 iunie 2009

Ce citesc îngerii


Cînd se discută despre sintagma latină, “liber mundi” (cartea lumii), comentatorii invocă, de îndată, un pasaj din Confesiunile sfîntului Augustin. Sursa acestei metafore venerabile, investigată de către Ernst Robert Curtius, într-un capitol cunoscut din capodopera sa, Literatura europeană şi Evul Mediu latin (unde nu-l menţionează însă pe Augustin), s-ar afla în acest pasaj. Citind cu atenţie locul cu pricina nu mi se pare că originea metaforei s-ar găsi în lucrarea episcopului de Hippona. Să urmărim, prin urmare, acest ilustru pasaj, spre a-l comenta, încă o dată, din perspectiva toposului amintit.

Vorbeşte, cu adevărat, sfîntul Augustin despre o “carte a lumii” şi despre autorul ei? Vom vedea mai tîrziu. Autorul Confesiunilor scrie în chipul următor: “…[Tu, Dumnezeule] ai întins ca pe o piele firmamentul Cărţii tale, cuvintele tale cele întru totul potrivite, pe care le-ai pus deasupra noastră prin slujirea unor muritori. Căci prin însăşi moartea lor, trăinicia autorităţii din cuvintele tale, care au fost dezvăluite prin acei oameni, se întinde în chip minunat peste toate cele care sînt dedesubt. Căci atunci cînd ei trăiau aici, cerul nu era întins deasupra lor într-un chip atît de măreţ… Există însă şi alte ape deasupra acestui firmament, cred eu, nemuritoare şi scutite de pămînteasca stricăciune. Să laude numele tău, să te laude pe tine cetele cele mai presus de ceruri ale îngerilor tăi, care nu au nevoie să privească acest firmament şi citind să cunoască cuvîntul tău. Căci ei văd mereu faţa ta, şi acolo citesc fără ca silabele să se succeadă în timp, ce anume voieşte voinţa ta cea veşnică. Ei citesc, aleg şi iubesc: citesc mereu şi ceea ce citesc nu se scurge în urmă. Căci alegînd şi iubind, ei citesc însăşi neschimbarea judecăţii tale. Tăbliţele lor nu se închid şi nici cartea lor nu se face sul; fiindcă pentru ei această carte eşti chiar tu însuţi” (“Confesiuni”, XIII, 15, 16-18).


În acest pasaj, sfîntul Augustin pare a deosebi (cel puţin) două cărţi: una care e scrisă de muritori, sub o asistenţă divină, şi care poate fi comparată ca tărie şi prestigiu cu firmamentul ceresc. Cealaltă este însuşi chipul lui Dumnezeu, strălucitor. Prima carte se adresează, negreşit, oamenilor. A doua, îngerilor. Cea dintîi oferă privirii cititorului succesiunea literelor. Cealaltă se caracterizează prin limpezime, strălucire şi simultaneitate. În acest pasaj, sfîntul Augustin distinge, de asemenea, două tipuri de lectură. Omul citeşte în succesiunea literelor şi silabelor, a şirurilor de cuvinte, întrucît intelectul uman e discursiv. Dimpotrivă, îngerii citesc în simultaneitate. Lectura primei cărţi presupune o desfăşurare temporală. Ea este, în chip decis, un eveniment situat în timp. A doua este, în întregime, contemplaţie şi reprezintă, desigur, o intuiţie subită. În cazul primei cărţi, faptul lecturii e un episod temporal. În cazul îngerilor, lectura este, în mod rezolut, atemporală. Ea reprezintă, cum ar veni, un fapt etern (ca şi cartea citită). În mare, acestea ar fi cele două distincţii propuse de autor. Întîi de toate, o carte accesibilă omului, respectiv, o carte, mai presus de aceasta, accesibilă numai îngerilor care locuiesc deasupra cerurilor. În al doilea rînd, o lectură a succesiunii, respectiv o lectură a concomitenţei. Prima carte este, bănuim, textul Scripturii. A doua, însăşi orbitoarea prezenţă a lui Dumnezeu. Sfîntul Augustin nu vorbeşte însă niciunde despre “cartea lumii”. Originea acestui topos nu se află în fragmentul citat din Confesiuni. Găsim, în schimb, o sugestie despre provenienţa primei cărţi, a Scripturii, adică, şi despre modul de a investiga adevărul ei. Ba chiar şi o sugestie despre sfîrşitul cărţii.

Voi discuta, mai întîi, provenienţa cărţii dintîi, a cărţii aflate deasupra ochilor noştri, asemenea tăriei cereşti, a cărţii redactate de Dumnezeu, prin mijlocirea slujitorilor săi. Sfîntul Augustin face toate aceste distincţii în contextul citării cîtorva locuri precise din Scriptură. Aflăm, astfel, în Isaia (34, 4), următorul enunţ: “…[şi atunci, cînd se v-a împlini vremea] cerurile se vor face sul ca o carte…” (în versiunea latină: complicabuntur sicut liber caeli). Comparaţia cerurilor cu o carte, care se face sul şi se închide astfel, e un mod obişnuit de a sugera cititorilor iminenţa şi amploarea unui eveniment decisiv în istoria unei seminţii (a seminţiei lui Israel, în acest caz). Comparaţia apare, de altfel, şi în textul Apocalipsei: caelum recessit sicut liber involutus (cf. 6, 14: “cerul s-a strîns ca o carte de piele, pe care o faci sul”). Dar ea trimite, de rîndul acesta, la istoria întregii umanităţi, a tuturor neamurilor. Desfăşurarea evenimentelor, spun profeţii, e asemenea redactării unui înscris. Pe măsură ce propoziţiile se urmează una după alta, cartea se deschide şi primeşte cuprinderea imensă a cerurilor. Cînd textul este însă gata scris, cînd destinul s-a împlinit, cînd Dumnezeu se opreşte din nobila sa lucrare, cartea se strînge, ca un sul. Sfîrşitul istoriei coincide cu închiderea cărţii. Dar sfîntul Augustin întoarce termenii comparaţiei. El nu mai asemuieşte cerurile cu un rotulus, ci invers: cartea e comparată cu măreţia şi neclintirea firmamentului. Biblia, ca lucrare a Autorului suprem, are rînduiala definitivă a văzduhurilor. Pentru a sesiza semnificaţia cărţii şi a-i intui adevărul, trebuie să-ţi ridici privirea spre firmament. Pentru a fi la înălţimea acestei cărţi, trebuie să urci. Pentru a-i pricepe învăţătura, trebuie să străbaţi calea spre înalt. Lectura presupune, în chip rezolut, o ascensiune. Cunoaşterea devine o modalitate de lectură. Epistemologia se converteşte în hermeneutică.

Aşadar, prezenţa copleşitoare a Scripturii este comparată, de sfîntul Augustin, cu imensitatea şi veşnicia cerurilor. Cu toate acestea, cerurile trec, se închid asemenea unei cărţi care se face sul, dar cuvîntul lui Dumnezeu nu trece. Acest cuvînt nepieritor se află, din păcate, în cartea inaccesibilă omului, în cartea spre care privesc numai îngerii. Altfel spus, într-o carte aflată deasupra celei dintîi. Şi într-un cer (intelectual) situat deasupra cerurilor vizibile. Deocamdată, spune Augustin, omul nu poate citi asemenea îngerilor. El se află mult prea departe de lumină. Iar natura sa pieritoare şi coruptă interzice omului viziunea prezenţei orbitoare, viziunea cărţii care este însăşi fiinţa lui Dumnezeu. El se va mulţumi cu lectura în succesiune. Cu temporalitatea unei treptate şi parţiale înţelegeri. I se refuză, astfel, simultaneitatea contemplaţiei angelice. Din ce pricină oare? Din aceeaşi pricină pentru care Dumnezeu a instituit însăşi Scriptura, ca volum celest, singurul accesibil lecturii umane. Căci Scriptura este, observă afîntul Augustin, o consecinţă a păcatului. Ea provine, aşadar, din ceea ce autorul va numit undeva “felix culpa”. Dacă omul nu ar fi încălcat preceptul divin, privirea sa ar fi străbătut, poate, pînă la chipul lui Dumnezeu. El ar fi citit aidoma îngerilor. Dar pedeapsa îl obligă la o lectură diferită, greoaie şi la perpetua nesiguranţă a succesiunii înţelesului, la totalizarea niciodată încheiată a sensului acestei cărţi. Omul nu-l poate vedea şi “citi” pe Dumnezeu aşa cum este. Îl priveşte prin intermediul primei cărţi. Şi, în pofida clarităţii sale, textul revelă esenţa divină numai în parte, ca în enigmă.

Cartea aceasta nu este, fireşte, o metaforă. Abia cartea la care privesc îngerii, intuind totum simul, totul dintr-o dată, “fără vreo schimbare a timpurilor” (cf. Confesiuni, XII, XIII, 16), poate fi, la urma urmelor, una. Căci Dumnezeu este doar la modul figurat, pentru ochii îngerilor, o carte: ei citesc, aleg şi iubesc; citesc mereu şi ceea ce citesc nu se scurge în urmă… Contemplaţia rămîne, în chip esenţial, o formă de lectură. Deocamdată, constată la finele capitolului sfîntul Augustin, omul nu este în stare să îndure strălucirea textului divin. Pentru a privi cartea lui Dumnezeu aşa cum este, aievea, omul trebuie să devină asemenea lui Dumnezeu. Atunci abia, la sfîrşit, cartea dintîi se va strînge precum pergamentul celest, devenind aidoma unui rotulus. Şi abia atunci, dincolo de această primă carte, omul va putea privi spre cea de a doua. Va citi, va alege, va iubi… În concluzie, în pasajul din Confesiuni, Augustin nu prezintă lumea ca pe o carte scrisă de însuşi degetul divin (quasi quidam liber scriptus digito Dei, va spune, mai tîrziu, Hugues de Saint-Victor). Dimpotrivă, vorbeşte (numai) despre chipul divinităţii, asemuindu-l, pe acesta, cu o carte rezervată unei lecturi angelice. Originea metaforei trebuie căutată altundeva.

[Eseul de mai sus a apărut în volumul Porunca lui rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la Samuel Pepys, Iaşi: Polirom, 2006, pp.110-114].

Niciun comentariu: