sâmbătă, 13 iunie 2009

Aeterna veritas


Disputa cu privire la adevărurile necesare este, desigur, una modernă, dar expresia “adevăr etern” e veche. O foloseşte, cum vom vedea, cel dintâi Cicero. Adevărul etern va fi echivalat, în gîndirea stoicilor, cu destinul nemilos şi implacabil, în timp ce la sfântul Augustin, el va fi o ipostază a divinităţii. Când adevărul provine de la Dumnezeu, el nu poate fi decât etern.

Abia Descartes şi Leibniz vor privi propoziţiile matematicii şi logicii ca “adevăruri eterne”, de ordin necesar. Odată cu Immanuel Kant, se va face deosebire între adevărurile de experienţă, sintetice (precum adevărul formulat de enunţul “Unele corpuri sunt grele”) şi adevărurile analitice (de genul “Aurul este un metal galben”).

Studiul lui Willard Van Orman Quine, din 1951, “Două dogme ale empirismului” (tradus şi în româneşte, vezi bibliografia din final) va marca, poate, apogeul disputei în spaţiul filosofiei anglo-saxone. Cu toate acestea, filosofii contemporani (Saul Kripke, printre ei) privesc cu mai puţină mefienţă adevărul analitic, chiar dacă nu mai cred în eternitatea niciunui adevăr.

Oferim în încheiere o bibliografie minimală a problemei.


Aeterna veritas

“Toţi filosofii, fără excepţie, au făcut această eroare (…). În chip involuntar, ‘omul’ le-a apărut ca o aeterna veritas, ca un element fix în toate dezordinile, ca o măsură definitivă a lucrurilor”, scrie Nietzsche (Omenesc, prea omenesc, 1, 1, 2); el foloseşte, de asemenea, formula latină la plural, pentru a denunţa optimismul metafizic şi “încrederea imperturbabilă [a filosofilor] în aeternae veritates” (Naşterea tragediei, 18).

Expresia aeterna veritas, “adevăr etern”, se întâlneşte mai întâi în De natura deorum (1, 20, 55), [tratatul] lui Cicero, unde înseamnă în mod particular fatum [destin, necesitate]… Dar când se vorbeşte de “adevăruri eterne”, se face, de obicei, trimitere la sfântul Augustin (a se vedea, de exemplu, Malebranche, Despre cercetarea adevărului 3, 2, 6). Or, în pofida părerii comune, teologul din Hippona nu a utilizat niciodată ca atare expresia aeternae veritates; doar singularul, aeterna veritas, şi pentru a semnifica Adevărul ipostaziat în Dumnezeu (De Trinitate 10, 3, 5).

Din contra, pentru a desemna ceea ce se va numi în epoca lui Descartes “adevăruri eterne”, adică propoziţiile necesare, transcendente gândirii, care constituie principiul oricărei cunoaşteri, de exemplu 7 + 3 = 10, sfântul Augustin întrebuinţa formule precum verae atque incommutabiles regulae, “reguli adevărate şi imuabile” (De libero arbitrio 2, 10, 29)” (Jean-Michel Fontanier, Le vocabulaire latin de la philosophie de Cicéron à Heidegger, Ellipses, 2005, p.11).

Referinţe
1. Flonta, Mircea, Adevăruri necesare? Studiu monografic asupra analiticităţii, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975.
2. Kripke, Saul, Numire şi necesitate, traducere de Mircea Dumitru, Bucureşti: Editura ALL, 2001.
3. Plantinga, Alvin, Natura necesităţii, traducere de Constantin Grecu, Bucureşti: Editura Trei,1998.
4. Quine, Willard Van Orman, “Două dogme ale empirismului”, in Ilie Pârvu (ed.), Epistemologie: Orientări contemporane, Bucureşti, Editura Politică, 1974, pp.33-60.

Niciun comentariu: