joi, 11 iunie 2009

Abatele Fredegisus despre ‘nimic’


[A] Încă la începutul Evului Mediu, filosofii s-au confruntat cu problema redutabilă a acelor termeni care par a numi ceva, deşi nu au un denotat în realitate: “nimic”, “nimeni”, “nicăieri” etc. Unul dintre ei a fost abatele mănăstirii Saint-Martin din Tours, Fredegisus (a murit în 834). Étienne Gilson consideră că abatele cu pricina “a fost o minte mai spectaculoasă şi mai temerară” decât Alcuin (călugărul chemat în regatul Galliei de către Carol cel Mare să organizeze învăţământul).

Gilson continuă: “Îi datorăm [lui Fredegisus] o Epistula de nihilo et tenebris [“Scrisoare despre nimic şi întuneric”], în care susţine că nimicul [neantul] şi întunericul sunt ceva, şi nu numai absenţa a ceva. Principiul argumentării lui este că orice substantiv cu sens determinat semnifică ceva: om, piatră, lemn, de pildă; deci, ‘nimic’ se referă la ceva. De altfel, nu se poate semnifica nimic acolo unde nu există nimic… Aceste formule nu erau chiar atât de lipsite de sens pe cât s-a spus; şi este chiar ciudat că nu şi-au dat seama şi comentatorii lui Fredegisus. Ar fi absurd să spui că ‘nihil’ denumeşte ceva, dacă accepţi în acelaşi timp că ‘nihil’ înseamnă nimic [neant]. Or, e tocmai ceea ce neagă Fredegisus. Acel ‘nihil’ pe care el îl are în vedere este cel din care Dumnezeu a făcut lumea (‘ex nihilo’), adică un fel de materie comună şi nediferenţiată, din care a alcătuit toate celelalte lucruri…” (Étienne Gilson, Filosofia în Evul Mediu: De la începuturile patristice până la sfârşitul secolului al XIV-lea, traducere de Ileana Stănescu, Bucureşti: Humanitas, 1995, p.181).

Într-un cuvânt: numele privative, de genul celor amintite mai sus (“nimic”, “beznă” sau chiar “orbire”) nu desemnează doar lipsa de fiinţă şi irealitatea, dar o modalitate diferită a fiinţei sau, dacă vrem, o “fiinţă diminuată”, pentru a folosi una din expresiile consacrate de logicienii şi teologii medievali.


[B] Parabola de mai jos, redactată de Franz Kafka (1883 - 1924), exploatează tocmai echivocul unui termen ca ‘nimeni’. Folosit de autor în mod sistematic pentru a sublinia, de fapt, solitudinea definitivă a vocii narative, ‘nimeni” prinde treptat existenţă, se multiplică neştiut şi formează un ciudat colectiv care îl însoţeşte pe narator într-o minunată excursie în munţi. Care e aşadar fiinţa lui Numai-Nimeni? E o entitate reală sau imaginară? Putem răspunde la această întrebare în chipul următor: Numai-Nimeni are tot atâta realitate cât însuşi chinuitul narator din parabola kafkiană.


Excursia în munţi

“Nu ştiu, am strigat fără glas, nu ştiu şi gata. Dacă nimeni nu vine, atunci nu vine chiar nimeni. N-am făcut nimănui vreun rău, nimeni nu mi-a făcut vreun rău, dar nimeni nu vrea să mă ajute. Numai-Nimeni. Şi, totuşi, nu-i chiar aşa. Doar că nimeni nu mă ajută -, în rest, Numai-Nimeni ar fi nostim. M-ar bucura - de ce nu? - să fac o excursie într-o companie de Numai-Nimeni. Fireşte că în munţi, altminteri unde? Cum se mai îmbulzesc aceşti Nimeni, această mulţime de braţe întinse cruciş, prinse unele de altele, toate aceste picioare despărţite de paşi extrem de mici! Se înţelege că toţi sunt în frac. Mergem în voie, aşa, vântul bate prin spărturile lăsate de membrele noastre. În munţi, gâtlejurile devin libere! E de mirare că nu cântăm”.



Der Ausflug ins Gebirge
»Ich weiß nicht«, rief ich ohne Klang »ich weiß ja nicht. Wenn niemand kommt, dann kommt eben niemand. Ich habe niemandem etwas Böses getan, niemand hat mir etwas Böses getan, niemand aber will mir helfen. Lauter niemand. Aber so ist es doch nicht. Nur daß mir niemand hilft ---, sonst wäre lauter niemand hübsch. Ich würde ganz gern --- warum denn nicht --- einen Ausflug mit einer Gesellschaft von Niemand machen. Natürlich ins Gebirge, wohin denn sonst? Wie sich diese Niemand aneinander drängen, diese vielen quer gestreckten und eingehängten Arme, diese vielen Füße, durch winzige Schritte getrennt! Versteht sich, daß alle in Frack sind. Wir gehen so lala, der Wind fährt durch die Lücken, die wir und unsere Gliedmaßen offen lassen. Die Hälse werden im Gebirge frei! Es ist ein Wunder, daß wir nicht singen.«

Niciun comentariu: