vineri, 1 mai 2009

Christian Morgenstern: Cântece de spânzurătoare



Mulţi filosofi au dispreţuit artele şi, mai cu seamă, poezia. Numărul lor e legiune. Unul dintre ei a fost, de exemplu, Constantin Noica. Să mai spun că nu împărtăşesc dispreţul lor? Pe de altă parte, Richard Rorty dispreţuia metafizica, în numele adevărului poeziei (şi literaturii în general). Prozatorii vorbesc mai convingător despre “cruzime”, observa Rorty, decît filosofii. Să mai spun că nu-i împărtăşesc opinia? E preferabil, cred, ca filosofi toleranţi ce sîntem, să dispreţuim numai orice forma de dispreţ…

Voi cita, ca răspuns la această dispută inutilă, în original şi traducere, o poezie scrisă de liricul german Christian Morgenstern (1871-1914). Morgenstern trece – şi pe bună dreptate - drept un precursor al suprarealiştilor. Poezia se intitulează “Cântecul fraţilor întru spânzurătoare către Sophia, fiica gâdelui”. Poetul a elaborat, sub pseudonimul Jeremias Mueller, “doctor în filologie şi savant particular”, un comentariu la acest poem “filosofic”, o parodie amuzantă a oricărui discurs găunos. Reproduc, în încheiere, comentariul savantului Mueller şi îl însoţesc, la rândul meu, cu un comentariu comprehensiv şi îndrăzneţ.

Imaginea care deschide acest articol e, desigur, tabloul din 1941 al lui Salvador Dali, Disappearing Bust of Voltaire...

Galgenbruders Lied an Sophie, die Henkersmaid

Sophie, mein Henkersmädel,
Komm küsse mir den Schädel!
Zwar ist mein Mund
Ein schwarzer Schlund –
Doch du bist gut und edel!

Sophie, mein Henkersmädel,
Komm, streichle mir den Schädel!
Zwar ist mein Haupt
Des Haars beraubt –
Doch du bist gut und edel!

Sophie, mein Henkersmädel,
Komm, schau mir in den Schädel!
Die Augen zwar,
Sie fraß der Aar –
Doch du bist gut und edel!

Cântecul fraţilor întru spânzurătoare către Sophia, fiica gâdelui

Sophia, copila gâdei,
Vin’ sărută-mi căpăţâna!
În loc de gură
e-o spărtură –
ci tu eşti nobilă şi bună!

Sophia, copila gâdei,
Vin’ mângâie-mi căpăţâna!
Într-adevăr,
Nu are păr –
Ci tu eşti nobilă şi bună.

Sophia, copila gâdei,
Vin’ priveşte-mi căpăţâna!
Mi-s ochii orbi,
Mâncaţi de corbi –
Ci tu eşti nobilă şi bună.

Jeremias Mueller, doctor în filologie, savant particular:
Interpretare pe înţelesul tuturor a poemului filosofic [de mai sus]

Strofa 1. Sophia este fiica gâdelui. Însă în afară de asta, Sophia înseamnă înţelepciune. Al doilea sens este aşadar următorul: dă-mi harul sărutului tău, o, Înţelepciune! Gura mea va bâigui numai cuvinte ale întunericului, - “ci tu eşti nobilă şi bună!”

Strofa 2. Nu are păr: adică e lipsită de vălul natural protector al iluziilor din tinereţe. “Într-adevăr” e pur retoric.

Strofa 3. Dacă Înţelepciunea (Sophia) îţi va căta în cap, cu alte cuvinte, dacă vrei să te cunoşti pe tine însuţi, trebuie mai întâi ca ochii pentru ceea ce ai numit până acum lumea ta [lumea sensibilă] să-i fi mâncat corbii, adică spiritul îndoielii. Propriu-zis, strofa ar fi trebuit să sune cam aşa:
“Şi ochii chiar
Ţi-i dau în dar -
Căci tu eşti nobilă şi bună” ş.a.m.d.

Un comentariu:

Raul Constantinescu spunea...

Splendide versuri! Ar trebui postate toate poeziile cu traduceri și comentarii. Este de strictă actualitate! Mulțumim!