joi, 23 aprilie 2009

Descartes şi Demonul cel viclean

În Prima meditaţie despre filosofia primă, René Descartes construieşte ipoteza unui înşelător malign, care este “deosebit de puternic, deosebit de iscusit, amăgindu-mă dinadins întotdeauna”. Întreaga lume, precizează Descartes, e, în realitate, creaţia iluzorie a acestui înşelător. Simţurile nu mai pot avea nici o crezare. De obicei, comentatorii lui Descartes cred că înşelătorul e omnipotent: el poate nega până şi adevărurile matematicii sau legile logicii (aşa-numitele “adevăruri eterne”). Deşi în textul meditaţiei, Descartes aminteşte şi de un “Deus deceptor”, unii cred că înşelătorul malign (“Malus spiritus”, “Malin génie”) e altul decît “Deus deceptor”. Cu toate acestea, comentatorii din şcoala protestantă i-au reproşat filosofului francez faptul că pune alături de Dumnezeu o fiinţă care îi concurează omnipotenţa. Voetius, de pildă, în 1643, îl acuză de blasfemie. În 1647, Jacques Triglandius şi Jacobus Revius, teologi la Universitatea din Leiden, îi reproşează că vede în Dumnezeu o “fiinţă amăgitoare”. Această poziţie e vădit contrară bunătăţii divine şi dogmelor. Descartes a fost chiar ameninţat cu judecata unui conciliu.

Recent, Richard Kennington a susţinut că în opera cartesiană nu există nicăieri o astfel de caracterizare a înşelătorului: el nu poate anula adevărurile eterne. Emulează cu Dumnezeu, dar nu este atotputernic. De altfel, în Prima meditaţie, Descartes nici nu foloseşte termenul “Deus”, ci pe acela de “malus spiritus”, “geniul rău”, summe potens & callidus. Acuzatorii lui Descartes răspund că numai Dumnezeu poate fi “summe potens”. Dacă Înşelătorul e caracterizat prin aceeaşi proprietate (“summe potens”), el nu poate fi altcineva decât Dumnezeu. Exegeţii (în majoritate) spun însă că omnipotenţa face parte din însăşi structura argumentului cartesian, că ea este cerută de desfăşurarea inferenţelor. Zbigniew Janowski afirmă, de pildă, că, în Principiile filosofiei (I: 15), filosoful susţine că îndoiala universală (hiperbolică) vizează şi “adevărurile matematicii”. E mai plauzibil însă ca Descartes să-l fi conceput pe amăgitor, pur şi simplu, ca omnipotent.
Nu mai puţin interesant este faptul că teologul medieval Jean Buridan (aprox. 1300-1361), cunoscut şi pentru măgarul său indecis (povestea asinului nu se află, totuşi, în scrierile lui Buridan), prefigurează “argumentul demonic” al lui Descartes, într-un pasaj din lucrarea Summulae de Dialectica: “… unii teologi contestă faptul că noi putem cunoaşte aievea fenomenele naturale şi morale. De exemplu, nu putem şti dacă bolta cerească se mişcă, dacă soarele e strălucitor, sau dacă flacăra e fierbinte, fiindcă toate acestea nu sunt deloc evidente. Temeiul e că Dumnezeu poate anihila toate acestea; şi nu e evident pentru un gînditor oarecare dacă Dumnezeu vrea cu adevărat să le anihileze sau nu; astfel, nu e evident nici dacă toate acestea există. Or, Dumnezeu poate opri bolta cerească din mişcarea ei, poate să stingă lumina din globul solar şi poate îngheţa focul. Şi, în final, aceşti teologi mai spun că nu e deloc evident că piatra pe care o vedem ca având culoarea albă are, în fapt, culoarea albă şi că e piatră, întrucât chiar fără să existe albeaţă şi piatră, Dumnezeu poate crea în ochii noştri o imagine în întregime similară cu aceea pe care o avem acum despre acest obiect (piatra de culoare albă); în această împrejurare, noi am judeca la fel ca acum (când ni se pare că percepem piatra) şi anume că există cu adevărat aici o piatră de culoare albă. Dar judecata noastră ar fi falsă: pentru că nu va fi niciodată evident pentru noi dacă Dumnezeu a intenţionat să creeze imaginea pietrei sau nu” (cf. Klima, 2004: 37).
Bibliografie
Caton, Hiram, “Kennington on Descartes’ Evil Genius”, Journal of the History of Ideas, 34: 4 (1973): 639-641. Janowski, Zbigniew, Cartesian Theodicy: Descartes’ Quest for Certitude, Springer, 2000, pp.62-68; Kennington, Richard, “The Finitude of Descartes’ Evil Genius”, Journal of the Hitory of Ideas, 32: 3 (1971): 441-446; Klima, Gyula, “The Demonic Temptations of Medieval Nominalism: Mental Representation and ‘Demon Skepticism’”, Proceedings of the Society for Medieval Logic and Metaphysics, 4 (2004): 37-44.

Niciun comentariu: