joi, 13 iunie 2019

Despre folosul urechilor. De ce sînt toxici învățătorii




Toată lumea acceptă ca pe un adevăr matematic și etern (din acelea pe care nici bunul Dumnezeu nu le mai poate nega) enunțul din bătrîni: „Cîte capete tot atîtea păreri”. L-a formulat cel dintîi, pe la anul 161 î.e.n., poetul Terențiu, în comedia intitulată Phormion (versul 454), după cum urmează: „Quot homines, tot sententiae”. L-a repetat Cicero în De finibus bonorum et malorumDespre supremul bine și supremul rău (în anul 45 î.e.n.). Enunțul lui Terențiu a primit în timp și alte versiuni: „Quot capita, tot sententiae” (ca varianta românească);  „Tot capita, tot sententiae”. Și, în sfîrșit, „Quot culi, tot sententiae” („Cîți nătărăi, tot atîtea păreri”).

Convingerea că opiniile oamenilor cu privire la unul și același lucru sînt infailibil diferite / divergente trebuie să fie, totuși, mai veche decît Terențiu (aprox. 190-185 a.C. - 159 a.C.). Adevărul ei prețios este atestat de sistematica repetare fără obiecții a formulei de către toți înțelepții medievali și moderni. Altfel spus, nimeni nu s-a îndoit de ea (de la Terențiu încoace), sau, dacă s-a îndoit, nu a îndrăznit s-o conteste în scris ori să numeacă neadevărul cuprins în ilustrele cuvinte.

Îndrăznesc s-o contest în această notă lipsită de importanță, deși novatoare. Formula „Cîte capete, atîtea păreri” este, în opinia mea, riguros falsă, falsă de-a dreptul, scandalos de falsă, dintotdeauna și în veci. Firește, ea nu a devenit falsă acum, fiindcă ne-am deșteptat subit dintr-un lung „somn dogmatic”, a fost falsă din chiar momentul în care a rostit-o cu emfază cineva și a transmis-o postumității. 

Voi încerca să-mi dovedesc afirmația făcînd apel la experiența de toate zilele. Empiria ne arată cu îndărătnicie că oamenii nu gîndesc diferit decît cînd e vorba de nimicuri: lui Roland Barthes îi plăcea brînza și o socotea un aliment superior, dar lui Georges Perec nu-i plăcea pentru motivul că virtuțile nutritive ale brînzei ar fi egale cu zero. Eu susțin că vegetalele sînt mai sănătoase pentru silueta și sănătatea mea (și a celorlalți) decît carnea (de miel, porc, curcan), dar cercetătorii britanici consideră că, fără carne, alimentația rămîne deficitară și că în lipsa proteinelor animale homo erectus n-ar fi devenit niciodată homo sapiens sapiens (ceea ce, la urma urmelor, ar fi fost o binecuvîntare pentru toate speciile din univers).

Problema survine de îndată ce ajungem la chestiunile cu adevărat importante: iubirea, liberul arbitru, existența lui Dumnezeu, faptul morții. Să vin cu un exemplu. Din cîte am observat, toată lumea crede în destin, în predestinare, în providență, nimeni nu acceptă „intervenția” hazardului într-o viață de om (și în istorie). Ne place să decidem... Dacă-i spui cuiva că tu ești un adept al hazardului (ca bietul Giordano Bruno) și că totul, totul, totul este întîmplător, riști să fii considerat un caraghios, precum personajul solipsist din fabula lui Eric-Emmanuel Schmitt, Secta egoiștilor. „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”. Vulgul profan știe cel mai bine. Unii se nasc deștepți nu printr-o întîmplare fericită, ci printr-un destin atotputernic. M-am născut în anul cutare din secolul XX, fiindcă o instanță superioară a decis miraculoasa mea naștere la spitalul „Parhon”. Nici unui individ de pe pămînt nu-i convine să fie consecința unui hazard. Poate nici mie...

De ce gîndim la fel? Simplu, mai simplu nici că se poate. Pentru că este mai simplu și mai puțin periculos pentru urechile noastre să-i aprobăm smeriți pe magiștri (și să-i repetăm o viață întreagă), pentru că opinia personală ne exclude subit din comunitatea oamenilor normali la cap și pentru că a gîndi pe cont propriu implică efort și perseverență. Noi nu avem timp de reflecție. Pentru om ideea că adevărul înseamnă consens este ceva de la sine înțeles. „Dacă toți, sau cei mai mulți, sau cei mai înțelepți acceptă o propoziție, asta vădește imediat adevărul ei sempitern”. Am citat din Topicele lui Aristotel...


P. S. În imaginea de deasupra: Pieter Bruegel the Elder, The Parable of the Blind Leading the Blind (1568).

marți, 19 martie 2019

Ce înseamnă a trăi? Răspunsul lui Robert Seethaler



Robert Seethaler, O viață de om, traducere de Andrei Anastasescu, Iași: Polirom, 2019, 164p., 24,95 lei.


Dacă un roman este o carte de 999 de pagini, O viață de om nu e un roman. Dacă părăsim ideile primite în școală, este unul*. Titlul german al cărții, Ein ganzes Leben, mi se pare ironic. Viața „completă” a lui Andreas Egger (protagonistul romanului) încape într-o sută șaizeci de pagini. Egger nu este vreun filosof, abia dacă știe carte, nu ține prelegeri sofisticate (nici nu-i plac conversațiile despre „mersul lumii”), trăiește pur și simplu (sau este trăit) de ceea ce i se întîmplă. Și i se întîmplă destule. 

Rămas orfan, ajunge slugă la un fermier brutal, Hubert, care îl bate cu o nuia de alun din pura plăcere de a-l chinui. O lovitură puternică îi rupe băiatului piciorul. Va fi poreclit „Șchiopul”.


Cînd poate pleca din casa fermierului, Egger lucrează cu ziua la oamenii înstăriți dintr-un sat de munte, apoi la o firmă de construcții. Face de toate. Adună bani și-și ridică o casă. O cunoaște pe Marie (în birtul La capra de aur) și se căsătorește cu ea. Trăiește cîțiva ani o fericire precară. Într-o noapte, o avalanșă îi distruge gospodăria și o ucide pe femeie. Într-un fel, viața lui se oprește aici. Și-a epuizat dintr-odată întreaga resursă de fericire. Atît i-a fost dat. 

Supraviețuiește fără să se plîngă. Participă la război, deși e infirm, cade prizonier la ruși, ajunge în lagărul de la Voroșilovgrad, stă acolo mai bine de cinci ani. Se întoarce acasă, muncește cu aceeași inclinație fatalistă, nu se plînge de nimic, nu invocă nedreptatea cerului și a oamenilor. Într-un sfîrșit, devine ghid montan pentru turiști. Moare și e îngropat lîngă Marie: „Andreas Egger odihnește lîngă soția lui. Pe mormînt se află o piatră de var nefasonată și plină de crăpături, pe care crește vara linarița, cu florile ei de un violet pal” (p.158).

Voi spune în grabă că Robert Seethaler (n. 1966, prozator, scenarist și actor austriac) are invenție epică și un ochi deprins să remarce grotescul (și sordidul) cotidian. Citiți episodul înmormîntării Mamei-mari de la paginile 25-27...

Ceea ce m-a intrigat în această carte este atitudinea lui Egger. Omul e mereu egal cu sine. Nu știm prea bine ce gîndește, ce simte, cum vede ceea ce i se întîmplă; nu știm aproape nimic despre el, deși la sfîrșitul romanului ar trebui să știm totul. Încă o dată, titlul este ironic. Andreas Egger rămîne un personaj opac.

Dacă am vedea în acest roman o „tragedie umană”, tare mă tem că am greși. În tragedie, eroul încalcă o lege, contestă o autoritate, devine excesiv și excesul lui atrage pedeapsa. Dar Egger este un inocent. În toate sensurile cuvîntului. Nu poate fi caracterizat decît negativ, printr-o succesiune de nu-uri: nu ripostează (cu o singură excepție, cînd pleacă de la fermier), nu-și plînge de milă, nu afurisește nici un zeu, nu dă vina pe destin, nu se consideră un damnat. Într-un cuvînt, este un personaj bizar. De regulă, prozatorii preferă „cazuri” ieșite din comun, indivizi spectaculoși, nesupuși, rebeli. Egger nu are nimic dintr-un insurgent. Primește totul  și puținele bucurii, și necazurile  cu o liniște aproape neverosimilă. Cînd cade, o ia de la capăt. Iar și iar. Nu-și pune întrebări, nu încearcă răspunsuri, îndură fără să crîcnească, așa cum îndura în copilărie bătăile fermierului Hubert.

Îi șoptește odată Mariei: „Un bărbat trebuie să ridice ochii pentru a privi cît mai departe în zare, dincolo de peticul îngust de pămînt pe care-l muncește” (p.41). Nimic mai adevărat! Dar declarația lui Egger nu va avea urmări. Mi-e greu să spun de ce...

Citiți acest roman. Măcar pentru a cunoaște un personaj cu totul neobișnuit și aproape imposibil de priceput. 


* În 2018, Robert Seethaler a publicat romanul Das Feld / Cîmpul. Ediția germană are 240 de pagini. 


P. S. În imagine: Hands by Other People's. Un desen a cărui origine n-am reușit deocamdată s-o identific.

vineri, 15 martie 2019

Nici viii nu știu cît de proști sînt. Nu e necesar să mori



Mă irită postările de pe FB în care toți ceilalți – cu excepția noastră – sînt idioți. Una din ele, cea mai cunoscută, zice cam așa: „Mortul nu știe că e mort și nici prostul că e prost”. Afirmația este, vai, în întregime falsă. Nici viii nu știu cît de proști sînt. Nu e necesar să mori. Să vă spun de ce mă irită postările de acest fel.

Eseistul Alexandru Paleologu (14 martie 1919 - 2005) a scris în mai multe rînduri (și țin să-l cred pe cuvînt) că starea naturală a omului este prostia. Așa cum, pentru înțelepții de odinioară, locul natural al păsării era cuibul, ori de cîte ori rostim o prostie, ne întoarcem la cuib...

Că ne place, ori că nu ne place, a fi om înseamnă a fi de obicei prost (rareori, isteț) și a recunoaște cu franchețe acest amănunt deloc rușinos. Nu există om rațional care să nu fi spus (și să nu fi făcut) măcar o prostie. Cea mai mare dintre toate pretinde, nici mai mult, dar nici mai puțin, că omul este finalitatea creației...

Pot da exemple de prostii benigne sau năprasnice cu nemiluita din oameni cît se poate de sprințari, îndeosebi din filosofi. Nu știu cum se face dar la filosofi prostia e mult mai vizibilă decît la oamenii obișnuiți, sare în ochi. Mă gîndesc bunăoară la Montaigne („Să nu vă căsătoriți din dragoste!”), la Schopenhauer, la Nietzsche. Nu cunosc prostie mai trufașă decît îndemnul lor – citat adesea de idioți: „Cînd te duci la femeie, nu uita biciul!”

N-am dispoziția de a scoate din bibliotecă cugetările lui Schopenhauer (oricum, am mai citat din ele pe blog), deși cartea lui, Aforisme asupra înțelepciunii în viață, este un ciudat amestec de bun simț și prostie. Nu de aici voi transcrie un fragment.

Descopăr acum, răsfoind volumul lui Janik și Toulmin despre Viena lui Wittgenstein, că filosoful austriac (1889 - 1951) a avut o opinie similară cu privire la firea omnească. Iată ce spune Wittgenstein despre un amic: „Ceea ce mă îngrijorează la el este veșnica lui inteligență. Omul ăsta nu mi se pare normal...”.

Și tot Wittgenstein: „Pentru filosof, în văile prostiei crește, totuși, mai multă iarbă decît pe înălțimile sterpe ale deșteptăciunii”.


P. S. În imagine, o miniatură din Codex Manesse (c. 1304 - 1340), înfățișînd un magistru foarte deștept cu nuiaua în mînă: „Schulmeister von Eßlingen”.

miercuri, 6 martie 2019

10 cărți pe care le-am citit de mai mult de 10 ori



Am vrut mai întîi să povestesc cazul lui William Hazlitt (1778 - 1830), un om care s-a hotărît - la 40 de ani, nu mai tîrziu! - să nu mai citească titluri și autori noi (contemporani cu el). A ales 20 de cărți și s-a pus să le recitească iar și iar. Cînd termina șirul îl lua de la capăt. Repeta astfel plăceri sigure și evita deziluziile.

Numitul Hazlitt spunea, într-un eseu foarte citat, „On Reading Old Books” (1821), că urăște lectura cărților recente și zarva, fumul și praful iscate de apariția lor. Timp pierdut, judecăți pripite, discuții sterile și obositoare, cărți de cele mai multe ori proaste... Nu vă recomand, totuși, exemplul acestui eseist incredibil (și sigur mincinos). Abia la 40 de ani (dacă-i apuci), citești lista „clasicilor” și tot ceea ce n-ai reușit să străbați pînă atunci, fiindcă ai fost prea fraged, prea avid, și n-ai priceput mare lucru din Dante sau Laurence Sterne.

Am vrut apoi să văd care sînt cărțile din biblioteca mea pe care le-am citit cel mai des și cînd. Ancheta nu a fost cîtuși de puțin simplă. Mi-am inspectat cărțile cu mare grijă. Titlurile vechi erau bine ascunse după mulțimile de cărți noi. Cel puțin așa e la mine. După ce le-am identificat, am verificat notele și datele. Într-o vreme (dar și acum, uneori), dintr-un obicei pedant (cu valoare mai mult afectivă), notam ziua fericită cînd terminam de citit o carte. Dacă o reciteam, mai consemnam o dată din calendar. În 28 iulie 1997, de pildă, citeam, pentru a noua oară, Adam și Eva de Liviu Rebreanu. În 22 iunie 2005, o citeam pentru a zecea oară (și ultima). De atunci n-am recidivat. Dar asta nu prea contează...

Am realizat următoarea listă, am ales zece titluri:

1. Henryk Sienkiewicz, Cavalerii teutoni (Purtătorii de cruce, Krzyżacy): peste 20 de lecturi; la prima lectură, îmi amintesc ca azi, aveam 9 ani și eram deja îndrăgostit definitiv de blonda Danusia, deși îmi plăcea la fel de mult și bruneta Jagienka.
2. Alexandre Dumas, Cei trei muschetari: peste 15 lecturi.
3. Alexandre Dumas, După douăzeci de ani: 13 lecturi.
4. Stendhal, Mănăstirea din Parma: peste 12 lecturi (dar nu mai mult de 13).
5. Gárdonyi Géza, Stelele din Eger: peste 11 lecturi (la prima lectură aveam 11 ani); personajul principal, cu care mă identificam prin îndrăzneală și eroism, se numește Bornemissza Gergely, ceea ce pe ungurește, am impresia, e un soi de Valeriu Gherghel, pronunțat stîlcit.
6. Jack London, Martin Eden: peste 10 lecturi (dar nu mai mult de 10).
7. F. M. Dostoievski, Însemnări din subterană: peste 10 lecturi; o primă lectură în facultate și apoi după.
8. Jorge Luis Borges, Moartea și busola: 10 lecturi; cred că e întîiul volum tradus din Borges, o antologie de povestiri apărută în colecția „Meridiane” a editurii Univers.
9. Liviu Rebreanu, Adam și Eva: 10 lecturi; capitolul memorabil e acela în care un bărbat se îndrăgostește de o icoană.
10. Apuleius, Măgarul de aur: 10 lecturi (dar nu mai mult de 9).

Cred că am realizat o listă rezonabilă și mai cred că nu am spus gogoși. Chiar am citit de (prea) multe ori aceste cărți, în pofida faptului că nu toate sînt capodopere. N-am trecut, fiindcă nu avea rost (citesc din obligație profesională), cărțile (Platon, Aristotel, Pascal, Kant, Nagel) de care am nevoie la cursuri. Ar fi fost prea de tot. Lista ar fi cuprins doar filosofi plicticoși.

Ce pot să spun despre listă? O constatare evidentă: cele mai multe recitiri sînt din copilărie și adolescență. De la o vreme, abia apuc să recitesc o carte sau două pe an. Sînt un cititor curios și nu un re-cititor blazat ca neverosimilul Hazlitt. Mă întreb dacă aș avea curajul unui an sabatic, în care doar să recitesc. 20 de cărți, să zicem. Clasici! Răspunsul e unul singur. Nu...


P. S. În imagine: Matthias Stom / Matthias Stomer (c. 1600 – c. 1652), Young man reading by candlelight.

duminică, 3 martie 2019

Și tot vom muri fără să știm cîte parale am făcut


Voi repeta acest truism pînă voi obosi, pînă nu voi mai fi în stare să-l scriu și să-l strig urbi et orbi: părerile celorlalți despre noi îi privesc în primul și ultimul rînd pe ei și foarte puțin - sau deloc - pe noi. Nu exclud ca o parte din aprecieri să fie sincere, să pornească dintr-un preaplin sufletesc, dintr-o iubire exactă. Dar sincer, de bună credință, nu înseamnă niciodată, dar niciodată, adevărat. Niciodată prețul unui om nu rezultă matematic din suma aprecierilor pozitive cu privire la el - din care am retrage, prin operațiunea scăderii, cifra aprecierilor negative. 

În definitiv, nici un bărbat cu scaun la cap nu calculează însușirile unei femei pentru a se îndrăgosti de ea. Iubirea nu modifică în nici un fel proprietățile obiectului. Nici un ditiramb nu va face dintr-o mătușă o fecioară...

Să vedem și un exemplu. Herman Melville a avut parte, după un debut exuberant, de o masivă și bizară neînțelegere. Cînd a publicat Moby-Dick, nici un critic (din Anglia sau Statele Unite) n-a sesizat importanța romanului. Originalitatea cărții a fost atît de acută încît n-a perceput-o nimeni. Criticii au dat dovadă de o unanimă orbire. „Nu există nici o metodă în această țicneală” - a scris unul dintre ei. 

Nu spun, firește, că neînțelegerea cronicarilor nu l-a afectat psihic pe scriitor. L-a afectat, cum să nu? I-a frînt evoluția, i-a amărît viața. Herman Melville a devenit mizantrop. A murit trist și, cu siguranță, ros de îndoieli, convins că fusese o amăgire literară. În 1891, intrase deja în anonimat. Aproape nimeni nu-și mai amintea de el. Într-un necrolog din The New York Times, pretinde legenda, redactorul l-a numit nepăsător Henry Melville. Sigur este că o altă notă menționa apatic decesul unui anume Hiram Melville. Abia după 1920, criticii s-au revizuit și gloria prozatorului a irumpt în interiorul mulțimilor. Dar asta nu i-a folosit la nimic răposatului.

Mă întorc la opinii. Nu putem schimba părerile celorlalți despre noi, ar fi bine să nu le luăm în seamă, cum ne învață Epictet. Nu putem modifica lumea, nici succesiunea anotimpurilor, nici data nașterii, nici afecțiunea ipotetică a amicilor. Murim fără să știm cît de mult, cît de puțin am prețuit. Oricîte elogii am primi, oricît de aprinse, vom muri complet ignoranți cu privire la valoarea personală. Flaubert avea dreptate:

„Să fiu cunoscut nu e principalul meu interes, așa ceva nu satisface total decît foarte mediocrele vanități... Celebritatea cea mai completă nu-ți potolește neliniștea și mori aproape întotdeauna în nesiguranța propriului tău renume, dacă nu ești un nătărău. Așadar, faima nu te ridică mai mult în propriii ochi decît obscuritatea. Țintesc mai sus: să-mi plac mie însumi. Succesul îmi pare un rezultat și nu un scop. Eu mă îndrept către acest scop fără să mă abat cu un pas și fără să mă opresc pe marginea drumului ca să fac curte doamnelor... Mai bine crăp ca un cîine decît să-mi grăbesc cu o secundă fraza care nu-i gata” (scrisoare către Maxime du Camp din 26 iunie 1852). 

Menționez că în 1852 Flaubert lucra la Doamna Bovary.


P. S. În imagine: Jean Martin (1911 - 1996), Les aveugles (1937).

miercuri, 27 februarie 2019

4 cărți care i-au fermecat pe toți cititorii inimoși. Cu excepția mea



Fiecare cititor asiduu are cărți pe care nu le-a putut citi pînă în prezentul rostirii și, pe care, probabil, nu le va citi niciodată, dacă nu va fi obligat de un examen sau de o voință proprie uriașă. Din cîte-mi amintesc, voință n-am avut niciodată în exces, iar examenele (și emoțiile) au rămas de multișor în urmă. Mai am de trecut doar unul, dar, dacă nu mă înșel, acolo nu va fi vorba de cărți. Cel puțin așa ne asigură Thoma a Kempis.

Cînd am învățat să citesc, mi-am dat seama că părinții adunaseră sporadic cîteva rafturi de bibliotecă, poate două. Am găsit lucrări disparate, cea mai spectaculoasă fiind, desigur, un Manual de Anatomie umană cu desene în tuș. Fusese al mamei care urmase studii medicale. Manualul ilustra toată vanitatea omenească: scheletul, craniul cu o dantură impecabilă (nu lipsea nici un molar), aparatul circulator, mușchii și tendoanele, aparatul digestiv, viscerele inextricabile, organele de reproducere. La organul feminin te întîmpina imediat o pilozitate excesivă (desenatorul lucrase minuțios și cu o vădită plăcere cîrlionții), pilozitate care a ieșit, probabil, din modă. Mă uitam fără să pricep. Răsfoiam cartea și mă opream nesmintit la desenul enigmatic (biblioteca era în camera mea). Din păcate, nu peste mult, cineva a constatat interesul meu prea vigilent. Manualul a dispărut pentru totdeauna și, odată cu el, măcar pentru o vreme, și curiozitatea mea infructuoasă. În treacăt fie spus, în Evul Mediu, sub scheletul hîd (singurul care va dăinui lacunar după moarte), se găsea înscripția Scito te ipsum: Află cine ești... Portretul era răspunsul cinic la întrebarea socratică.

Rafturile conțineau, așadar, o literatură eclectică. Existau și cărți de dinainte de război. O Biblie de pe la 1870, în care alfabetul latin alterna cu cel chirilic, Autobiografia lui Benjamin Franklin (am menționat-o în Porunca lui rabbi Akiba) și biografia lui Bismarck de Emil Ludwig. Din ultima lucrare am reținut că Otto von Bismarck avea o rezistență teribilă la băutură: pînă nu-i băga pe toți sub masă, nu se lăsa. O vizită diplomatică la cancelar echivala, astfel, cu o anestezie generală.

M-am întins cu descrierea firavei biblioteci. Să vin și la tema acestei note: Ce cărți am avut și n-am citit dintr-o antipatie viscerală? Care sînt titlurile blestemate? Aș numi doar patru. Sînt cărți pe care toată lumea le-a citit și recitit îndeosebi în copilărie. Eu n-am fost în stare, n-am avut tăria mintală să le străbat de la un capăt la altul, nu le voi citi niciodată, deși regret oarecum.

Iată:

1. Hector Malot, Singur pe lume. Povestea orfanului Rémi ajuns la un circ și a neuitatei maimuțe cu numele Suflețel nu m-a atras deloc. Nu văd nici o șansă s-o parcurg. Deși în iad există și pedepse originale...

2. Edmondo de Amicis, Cuore. Inimă de copil. Cînd ajungeam la fraza următoare din Prolog: „Acum copii, citiţi şi voi această carte, şi trag nădejde, că veţi fi mulţumiţi, ba chiar cred că vă va fi de folos” mă apucau durerile de cap.

3. Maxim Gorki, Copilăria. Iar cu orfani, iar cu inocenți, iar cu dureri. N-am reușit să trec de prima pagină. Probabil că unchiul meu G., un zeflemist, îmi spusese cine a fost cu adevărat Maxim Gorki.

4. Antoine de Saint-Exupery, Micul prinț.  Blasfemie, de trei ori blasfemie! - veți suspina. Cartea asta nu m-a atras la nici o vîrstă. Iar prezentarea de pe Libris.ro: „De 78 de ani, Micul prinț v-a cucerit sufletele” nu mă privește cîtuși de puțin. N-am împlinit încă 88 de ani...

Nu mă laud cu aceste absențe în bibliografia haotică din capul meu. Nimeni nu-și elogiază păcatele. Dar măcar am fost cît se poate de sincer. Sincer pe lume...

luni, 25 februarie 2019

5 autori celebri care au fugit de public



De felul lui, cititorul modern este o făptură foarte curioasă. Dacă-i place o carte recent publicată, dorește instantaneu să-l cunoască și pe autor, să-și întîlnească Geniul, să-l pipăie pe la încheieturi și să-i verifice dantura molar cu molar. Vechiul cult al moaștelor se manifestă cu putere mai ales la șezători și lansări.

De regulă, autorii sînt foarte măguliți de această curiozitate unanimă. În loc să-și urmeze programul riguros de scris / citit, stau toată ziua la oglindă, se strîmbă în luciul ei, își aranjează moțul din vîrful capului, îl ung cu briantină și-l dau cu fixativ parfumat, își curăță pielița unghiilor, după care merg la croitor și-și comandă ținute extravagante: un fular galben lung peste un sacou verde pînă la genunchi, ciorapi portocalii cu inimioare pastelate, o cămașă fără guler, rusească, revărsată peste un pîntec proeminent, în expansiune. Totul așezat sub un basc arghezian. Fiind o ființă ieșită din comun, scriitorul se cade a frapa printr-un colorit țipător. Ultima modă e să-și pună deasupra nasului ochelari cît mai negri. Își ascund, astfel, căutătura isteață. Devin enigmatici.

Sigur, publicul îi cumpără mai cu drag pe autorii vizibili, populari, de gașcă, palpabili îndeosebi la propriu. Nu se mulțumește doar cu cărțile, ar fi prea puțin. Vrea să dețină o părticică din ființa divino-umană a creatorului; și-ar dori să-l împartă în fărîme și să-i dividă anatomia, ca sfîntului Thoma de Aquino: un fir din mustață, o sprînceană, o unghie, un canin, o batistuță în care vedeta și-a suflat recent nasul. În această privință, autorii seamănă îndeosebi cu sfinții și mucenicii.

Există, totuși, o specie de autori (puțin numeroasă, din fericire) numiți de ziariști „reclusivi”. Ei sînt pustnicii. Nu dau interviuri, nu răspund la scrisori, nu participă la reuniuni, ospețe, recitări, congrese, botezuri, înmormîntări, nu pot fi zăriți cu ușurință. Ei urmează deviza lui Descartes: „Înaintez cu mască”, Larvatus prodeo. Cele două categorii antinomice, colorații și „reclușii”, nu epuizează poporul scriitorilor, dar îi dau farmec și piper...

Aș ilustra specia retrașilor cu 5 exemple și aș începe cu

1. E. M. Cioran. Multă vreme n-a coborît din mansardă decît pentru a se plimba prin Jardin du Luxembourg și a merge la cantină. A evitat interviurile și orice contact mai apăsat cu devoții. La bătrînețe, a cedat tocmai din pricina bătrîneții.

2. Thomas Pynchon. Impresia universală e că nu l-a văzut nimeni. Nu se știe unde locuiește (în Mexico, în New York, în California). Jurnaliștii au speculat că romanele lui au fost redactate, de fapt, de către un anume J. D. Salinger. Pynchon nu s-a supărat cîtuși de puțin, a comentat ipoteza laconic: „Not bad. Keep trying!”.

3. J. D. Salinger. Prolificul autor numit deasupra. Pe măsură ce vîna creativă i-a secat (sau a început să compună - ca „negru” - romanele lui Pynchon), a fugit de popor. Gloria lui zgomotoasă se sprijină, cum am spus și altădată, pe foarte puțin.

4. Harper Lee. După Să ucizi o pasăre cîntătoare, n-a mai scris nimic. S-a retras în anonimat. O precizare justificată de comentariile de pe FB. Du-te și pune un străjer (2015) este o primă redactare a romanului încununat cu Pulitzer Prize în 1961. Zarva a inhibat-o pe scriitoare.

5. Cormac McCarthy. Nu e unul dintre prozatorii mei favoriți. Reticența lui a intrigat-o pînă și pe Annie DeLisle, fosta lui soție: „Noi nu aveam ce pune pe masă, iar el refuza să țină o prelegere la universitate, deși ar fi primit pentru ea 2000 de dolari. Cu un asemenea individ nu-i chip de trăit”.


P. S. În imagine: Catherine Chauloux (n. 1957, Nantes), La fleur aux étoiles (2009).