marți, 6 decembrie 2016

Dacă eu e un altul, tu nu poți fi decît eu...



A devenit de mult timp literă de evanghelie următorul precept psihologic: știi, afli, înveți cine ești cu adevăratabia dacă poți compune o narativă despre viața ta, o autobiografie. O povestire, deci, despre un eu continuu, identic cu sine ori de cîte ori se trezește din amorțeala somnului.

Altfel spus, oamenii pot afla cine sînt (identitatea lor, cum ar veni) numai dacă sînt în stare să redacteze despre ei înșiși o narativă ”coerentă”. Printr-una și aceeași relatare, printr-unul și același gest fondator, afli nu doar cine ești, dar îți construiești în același timp sinele, eul, identitatea. Relatarea posedă, așadar, o forță constituantă. Eul se face spunîndu-se. Sinele reprezintă un fenomen derivat, ceva secund...

În legătură cu acestă poziție larg împărtășită, nu am de făcut deocamdată decît o singură observație. Și anume:

nu sînt în stare, din multe pricini, să-mi redactez narativa. Am încercat de curînd să-mi trec în revistă cursul vieții, să obțin ceea ce se cheamă pe latinește ”curriculum vitae meae”. În afară de datele principale, pe care oricum le cunosc de la alții (cînd m-am născut, cînd și unde am fost botezat, la biserica Zlataust, ce nume am primit, unde am făcut primele clase de școală, cum se numea învățătorul meu, colegii etc.), nu pot adăuga mai nimic, nu pot acoperi cu nici un chip lacunele. Biografia mea cuprinde cîteva întîmplări mai mult sau mai puțin semnificative, imposibil de situat în timp, despărțite de mari pustietăți, de umilitoare amnezii.

În consecință, nu sînt și nu pot fi un subiect cu o identitate prea clară. Dacă narativa de sine este unica modalitate de a-mi constitui sinele și identitatea, atunci nu prea știu cine sînt. Pot zice doar că ”dețin” un eu episodic și o cunoaștere pe bucăți, en miettes, cu expresia dramaturgului.

Nu mă consolează deloc faptul că și alții au spus despre ei înșiși cam același lucru. Sînt un episodic, dar mi-ar fi plăcut să fiu un diacronic (termenii aparțin filosofului englez Galen Strawson).


Sînt foarte curios să aflu cum gîndesc și alții despre povestea asta...



P. S. În imagine: Joan Miró (1893 - 1983), Le fou du roi (1926).


Citiţi în continuare!

duminică, 4 decembrie 2016

Vă place să jucați la ruletă? Mizați atunci pe Dumnezeu...



Asta-i bună! Un matematician scrie un articol înțesat de formule, în care discută meticulos probabilitatea existenței lui Dumnezeu. Hotărît lucru, speculația lui nu are nici un sens.

Aristotel vorbea de probabilități numai în legătură cu evenimente viitoare. Peste o zi va avea loc, să zicem, o bătălie navală. Izbînda unei armade asupra alteia poate fi comentată, desigur, în probabilități. Fiecare flotilă de trireme are 50 % șanse să cîștige bătălia.

Dar existența lui Dumnezeu? Este doar o metaforă să pretinzi că Dumnezeu ar fi un eveniment. Nu este... Reprezintă un fapt, o entitate, ens summum (dacă există). Și atunci, are vreo noimă să afirmi că existența lui este probabilă în proporție de 23, 3 % și improbabilă în proporție de 76, 7 %? Normal că nu are. Dumnezeu-ipoteză nu va fi proclamat Dumnezeu-existent, duminica viitoare, printr-un plebiscit. Dumnezeu nu are nici o șansă la alegeri. Existența lui nu poate ieși prin vot popular, cum visează clericii de pretutindeni, deci nu e nici probabilă, nici improbabilă. Ea nu rezultă nici măcar din / prin argumentul ontologic al sfîntului episcop Anselm; și nici din oricare altul.

Este. Sau nu este... Nimic în plus. E treaba fiecăruia dintre noi să-și aleagă credința-în...

Numai în mintea lui Pascal se putea ivi ideea unui pariu cu privire la Dumnezeu. Numai el putea lega chestiunea lui Dumnezeu de aritmetica șanselor. Credeți și mizați, frați creștini, pe Dumnezeu! Dacă nu iese / deci nu există, nu pierdeți nimic. Dacă iese / și există, cîștigați totul. Ca și cum simpla prezență a lui Dumnezeu ar garanta mîntuirea sufletelor și salvarea păcătoșilor (prin grație). Pascal studiase prea multă matematică și ajunsese, probabil, la un soi de ebrietate a probabilităților, altfel nu-mi explic pariul său...


Citiţi în continuare!

vineri, 2 decembrie 2016

Cînd moș Scrumbie caută un orfan și Maica Stareță îl caută pe moș Scrumbie, care tocmai s-a adăpostit într-un tractir cu moș Saramură



Vă place Charles Dickens? Mie nu mi-a plăcut niciodată. Dar asta nu are nici o importanță pentru nota de față.

Deci, povestea sună precum urmează. Un prozator de azi alege să scrie în stilul lui Dickens și compune romane pe temele lui Dickens (copile inocente împinse spre prostituție de sărăcie și violență, orfani ajunși în mîinile unor indivizi hrăpăreți și fără scrupule etc.), fără să pună între el și Dickens cuvenita ironie post-modernă.

Ce rezultă de aici? Nimic grav, nu vă neliniștiți. Nu e greu de ghicit deznodămîntul: rezultă, care va să zică, o proză care seamănă leit cu prozele lui Charles Dickens (asta s-ar chema pastișă, dacă am folosi termenul propriu, și parodie, dacă am folosi un termen figurat (mai plin de noblețe, dar mai mincinos), o proză menită unui public care, el, nu mai seamănă întru totul cu publicul lui Dickens și anume publicul rafinat de azi. Publicul rafinat de azi, se presupune, a trecut prin James Joyce și Thomas Mann, l-a devorat pe Faulkner și apoi pe Beckett, s-a chinuit cu textualismul lui Claude Simon și, într-un sfîrșit, a dat peste scriitori mai blînzi și mai lizibili, de felul lui Jose Saramago ori Umberto Eco etc. Publicul rafinat de astăzi a devenit extrem de curios și, mai ales, extrem de îndoit, de sceptic.

În consecința acestei constatări de fapt, voi pune o întrebare firească. Confruntat cu o proză care imită toate întorsăturile de stil ale lui Dickens, apostrofa cititorului (ca, de exemplu: ”Că-ți place sau nu, cititorul meu nestatornic, iată-ne din nou la Gîsca Roșie”, Gîsca Roșie este un han-bordel, locul sordid de unde pornește acțiunea romanului; sau: ”Dacă Jenny regreta viața ei dinainte..., e o chestiune prea delicată ca să poată fi decisă: îl vom lăsa, așadar, pe cititor să-și imagineze ce-i place mai mult, potrivit propriei concepții despre viață...” etc.), personajele desemnate prin porecle cvasi-comice: Roșcata, Jenny Slăbănoaga, ”călugărița” Scrumbie, bătrînul Saramură etc., întorsăturile sorții, finalul fericit, așadar, confruntat cu toate acestea, cum va reacționa oare publicul nostru rafinat și, cu siguranță, foarte exigent?

Va deschide romanul Roderick Duddle (firește, titlul este și el un clișeu, o pastișă) sau va prefera să citească Sfînta Fecioară a ucigașilor plătiți? Fiindcă Sfînta Fecioară a ucigașilor plătiți (titlul e la fel de fain și în original: La Virgen de los sicarios!) îi va răni morala stămoșească (e un roman cu ”poponari”, ups!), va căuta probabil altceva, se va întoarce la romanul lui Michele Mari, care îi amintește de copilărie, de vremea cînd citea înfiorat Marile speranțe și compătimea alături de Pip. Dar nu sînt deloc sigur că va rămîne la / și va străbate pînă la capăt Roderick Duddle.

Principala slăbiciune a cărții este, am sugerat deja, lipsa distanțării narative. Nu poți redacta o parodie dacă nu ai, foarte ascuțit, simțul umorului și mai ales sfînta ironie a scriitorilor pricepuți. Dacă, printr-un noroc, le posezi, proza e salvată, iei în rîs locurile comune. Dacă nu, senzația de repetare îl oprește pe cititor din lectură, după numai cîteva zeci de pagini.

În pofida celor scrise mai sus, întrebarea rămîne. Un scriitor serios (nu mă refer la Ken Follett, care scrie deliberat ca Alexandre Dumas; și chiar mai prost decît Dumas) poate folosi cu succes procedeele narative ale unui prozator de odinioară, Dickens, să zicem? Succes de public va avea, probabil (cititorul mediu vrea acțiune, poveste, fapte, întîmplări, răsturnări de situație, decese; cititorul rafinat vrea cam tot asta, dacă nu e masochist), nu știu dacă și succes de critică. Deși, deși, deși...

În definitiv, Sticletele nu este cu mult peste ce a scris cîndva Charles Dickens (poate, e cu puțin sub), tot povestea unui copil hărțuit este, dar critica anglo-saxonă a sărit pînă în tavan de plăcere, s-a lovit în creștet și, din amețeală, a încununat romanul Donnei Tartt cu un Pulitzer binemeritat.



P. S. Nota mea a pornit de la o lectură uimită din:

Michele Mari, Roderick Duddle, traducere de Cerasela Barbone, Iași: Polirom, 2016, 424p., 39.95 lei.

P. S. 1. O poză cam la întîmplare, Wilhelm Freddie (1909 - 1995): Nonnens bon [La Prière de la nonne], 1937.


Citiţi în continuare!

marți, 29 noiembrie 2016

O fantasmă: Lucrezia Borgia


Dario Fo, Fiica Papei, traducere de Vlad Russo, București: Humanitas, 2016, 202p., 25 lei.


Toată lumea știe (sau pretinde că știe) cine a fost, cum a fost și pe cine a ucis (fără scrupule, bineînțeles) fiica lui Rodrigo și sora lui Cesare Borgia, ”frumoasa” Lucrezia. Dar a fost cu adevărat frumoasă? Nici un portret atribuit Lucreziei nu este autentic, deci nu știm, compunem ipoteze. Era blondă, avea ochii căprui, cînd mergea parcă ”plutea prin aer”? Simple vorbe de poeți exaltați și banali.

Legenda a acoperit de mult biografia femeii fatale și e imposibil să discernem din mulțimea de calomnii adevărul unei vieți, dacă viața cuiva are vreun adevăr și dacă acest adevăr poate fi reconstituit peste ani într-un chip cît de cît riguros. Despre orice viață abia dacă putem spune două-trei lucruri (despre viața lui Shakespeare, de exemplu, care a trăit mai aproape de noi cu aproape un secol), uneori nu știm nici măcar anii între care s-a petrecut, cum să ghicim atunci psihologia și modul de a fi ale personajului?

Așadar, îndrăznesc să afirm că nu există nici o modalitate serioasă de a reconstitui biografia fiicei Papei așa cum a fost, cum s-a desfășurat ea, punct cu punct, din 1480, cînd s-a născut, și pînă în anul morții, 1519. Ar fi o utopie să-ți propui acest scop. Materialul documentar este mult prea fragil, în mare parte dubios, redactat de dușmanii familiei din care a făcut parte.

Dario Fo (1926 - 2016) a evitat această soluție, nu și-a făcut iluzii. N-a rîvnit imposibilul. Nu a declarat că a avut o intuiție specială, o sursă din Înalt, un ghid biografic, de natură angelică, ori că a surprins adevărul unei vieți.

În fond, scriitorul avea de ales între a compune o ficțiune comună (legenda Lucreziei întrece oricum orice ficțiune și orice imaginație) și a redacta o biografie imposibilă. N-a făcut, în opinia mea, nici una, nici alta. Scopul lui a fost unul mai modest: să relateze fără exagerările tradiționale viața unei femei din Renaștere, fiica Papei Alexandru al VI-lea Borgia, un scelerat (desigur, desigur...). A optat pentru un stil simplu și direct. Uneori a fost ironic, alteori a sesizat latura comică a întîmplărilor. E sigur că a simpatizat-o pe Lucrezia. Avea tot dreptul. Prea mulți au detestat-o de-a lungul vremii.

A rezultat o carte fără mari pretenții, care nu propune nici un adevăr, nici un secret istoric, dar care se citește cu plăcere.



P S În imagine, un pretins portret al Lucreziei Borgia pictat de Bartolomeo Veneto (aprox 1502 - 1546)


Citiţi în continuare!

luni, 28 noiembrie 2016

Suferiți cumva de un complex al persecuției? Nu-i nimic: și Rousseau a trăit unul



Psihologi și filosofi impetuoși spun că poți afla cine ești (dacă te interesează cumva chestia asta, din cîte știu nu interesează pe nimeni) numai și numai dacă spui (fără să minți înadins) o poveste despre tine însuți: mai precis, despre viața ta ne/însemnată, întocmai cum a fost, cum s-a petrecut, cum ți-a fost dată (prin hazard, prin necesitate, să zicem deocamdată că nu știm, nici n-are vreo importanță în această notă și la această oră).

Voi trece rapid peste faptul că memoria oricărui om este un instrument failibil. Nu ținem minte decît întîmplări disparate și, adeseori, lipsite de orice semnificație (deși Freud spunea că totul e semnificativ și elocvent): m-a prins cîndva o ploaie teribilă, citeam exact atunci Suflete moarte, elevii desfăceau porumb, eram pe un cîmp, mai mult nu știu și nici nu pot să spun. Dar s-a petrecut aievea acest episod pluvial sau e numai o invenție a închipuirii mele? Nu știu. N-am martori care să ateste pățania, dar cred că mintea mea este încă întreagă (cred!), trebuie să mă bazez pe ea, alta (și mai multă, și mai bună) nu am. Reținem așadar amănunte, o pată galbenă pe un tablou de Vermeer, mirosul unei prăjituri, gustul sărat al unui sărut.

Deci, nu sîntem în stare să construim o narativă continuă de la - pînă la, nimeni nu este, fiindcă nu avem cu ce, materialul e subțire și se destramă pe măsură ce trec anii.

O paranteză. Cînd am recitit nu de mult Suflete moarte, mi-am dat seama cu uimire că țineam minte doar faptul că am citit cîndva Suflete moarte, nu și ceea ce se petrece în romanul lui Gogol, tranzacțiile cu suflete, călătoriile ticălosului Cicikov, odioasa Korobocika, nătîngul înfumurat Petrușka. Și tot restul...

Să ne oprim puțin la Jean Jacques Rousseau. Personajul îmi este cu totul antipatic, nu-mi plac oamenii care suferă de complexul persecuției, e plină lumea de persecutați, de nedreptățiți și de neînțeleși, toți absolut geniali de felul lor (sînt, săracii, victimele unui complot masonic), au ajuns, de la o vreme, și pe FB, își plîng de milă, semn că geniul nu-ți aduce nici o fericire (și nici bani). Mai bine te naști prost, fără talente, și trăiești analfabet și incult pînă la o sută de ani, abia așa guști clipa...

Nu spun o noutate. zisul Rousseau a redactat o autobiografie (fără să-și pună neapărat întrebarea ”cine este el, Rousseau, ca eu, sine?”) și, dacă ar fi să-i credem pe psihologii amintiți la început, din narațiunea sa ar trebui, totuși, să rezulte limpede și distinct (măcar pentru specialist) identitatea autorului, ”the narrative self” etc. Cîtuși de puțin. Toată lumea a constatat cu stupoare: nu rezultă nimic (eul lui Rousseau a fost multiplu și disociat). Și nu rezultă nimic dintr-o pricină evidentă: intenția lui Rousseau a fost să-și dovedească negru pe alb inocența în fața tribunalului omenesc, singurul pe care îl accepta (cel puțin așa a pretins).

Memoria lui Rousseau e selectivă (nu numai fiindcă așa a vrut Rousseau), autorul nu-și amintește decît întîmplări și pățanii care îl pun în lumina cea mai gingașă. Confesiunile devin / sînt, în realitate, o apologie. Eroul a fost pedepsit pe nedrept, dar n-a cedat violențelor, deși era copil (episodul cu le peigne brisé), a fost servitorul cel mai stîngaci, dar și cel mai deștept și mai erudit: a explicat sensul devizei ”Tel fiert qui ne tue pas, acela lovește care nu ucide”, în episodul numit de exegeți ospățul de la Torino, comentat și de Jean Starobinski, într-un eseu cunoscut, tradus în Relația critică.

În concluzie, nu ținem minte decît ceea ce ne convine (pentru că ne avantajează în ochii celorlalți, în ochii proprii) și nu mărturisim umanității decît izbînzile. În povestirea despre sine lipsește întotdeauna tocmai personajul principal: sinele...


P. S. În imagine: Marief (pictoriță din Franța), Presence 18.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 26 noiembrie 2016

În ce chip îți poți pierde vremea aiurea, chiar dacă te numești Petrarca (2)



Mi-a mai rămas un lucru simplu, să-l ”judec” aici și acum pe înțeleptul Petrarca (1304 - 1374) tocmai pentru ininteligență. Nici intenția mea nu e mai isteață, ca să fiu drept.

Nu este deloc inteligent să te superi din cauza unor vorbe aruncate în vînt de niște ”prieteni” nepăsători, ba, mai mult, să te apuci să compui o lungă invectivă (așa se numește genul încă din Antichitate) în care să ataci și să te aperi și, mai ales, să plîngi (pe umărul altuia!) că ai fost nedreptățit și injuriat. Pricina nu merită efortul.

Ce se întîmplase, de fapt? Nu mare lucru. Prin 1365, Petrarca ajunsese pentru o vreme la Veneția și stătuse de vorbă - în contradictoriu, înțeleg - cu niște discipoli ai lui Aristotel (de nuanță averroistă). Petrarca vedea în fericire o stare la care ajungi numai și numai cu ajutorul lui Dumnezeu, prin grația lui, așadar, în timp ce ”prietenii” (patru la număr) mizau pe o fericire contemplativă, theoretică, de ordin intelectual, fără medierea lui Dumnezeu. Fericirea lui Petrarca se situa în viitor, a prietenilor, în prezent.

Poziția mai îndrăzneață era, în opinia mea, aceea a musafirilor lui Petrarca (el însuși musafir la Veneția), care susțineau afirmațiile unui filosof căzut în dizgrația cenzurii, încă din 1277, și anume Aristotel. Decît o fericire amînată (deși eternă), mai bine o fericire intermitentă, în prezentul existenței. Decît o fericire pe care o primești (prin har), mai bine una pentru care te lupți de unul singur. Decît un cadou pentru fapte bune și virtute, mai bine o cucerire ”egoistă”...

Pesemne că disputa din casa lui Petrarca s-a ”radicalizat”, nu știu dacă au țipat unii la alții, dacă au sărit la bătaie ori au scos pumnalul, oricum, după plecarea poetului ”laureat” într-o altă cetate, amicii au pretins că Petrarca nu se pricepe la fericire (în sensul ei metafizic) și că nu are cultura necesară pentru a susține o dezbatere de idei, că este, în concluzie, un ignorant.

Un binevoitor (îi cunoaștem foarte bine!) i-a transmis lui Petrarca opinia adversarilor. Petrarca a luat foc și s-a pus pe scris. A rezultat, astfel, invectiva...

În latină, lucrarea lui Petrarca se numește De sui ipsius et multorum ignorantia, titlu tradus acum de către Ioana Costa prin Despre ignoranță: a sa și a multora (Iași: Polirom, 2016, se cuvine a lăuda traducerea Ioanei Costa, e un lucru bine făcut). Poetul ultragiat a lucrat la carte vreo trei ani (1367 -1370) și a trimis-o prietenului său, Donato Albanzani, în 25 iunie 1370.

Pe lîngă faptul că apărase o poziție conformistă (orice creștin știe și crede că fericirea vine de la Dumnezeu, că depinde de harul lui), Petrarca a mai avut păcatul că s-a apucat de scris în apărarea științei sale, deși nici un om serios din cuprinsul Italiei nu i-o punea la îndoială. Și el știa foarte bine asta (iar dacă n-o știa s-a comportat ca un naiv), nu avea nevoie de aprobarea lui Albanzani, nici un om nu are nevoie de confirmarea nimănui.

Părerile celorlalți despre tine nu te fac nici mai bun, nici mai rău, nici mai știutor, nici mai ignorant, nici mai scund, nici mai înalt, nu-ți adaugă nimic staturii. Și, în definitiv, nici nu prea contează, decît dacă ești ușor iritabil și ții seama de calomnii. Petrarca a fost, cu siguranță, un ins iritabil, cum ne și avertizează definiția poeților, genus irritabile vatum. Pe de altă parte, cartea lui este și un exercițiu retoric, în succesiunea lui Cicero, nu trebuie luată decît cum grano salis, cu un surîs de îngăduință: poeții sînt tare vanitoși de felul lor, pe cît de iute iau foc, la fel de iute se răcesc, nu-i luați prea tare în seamă, citiți-i...


P. S. În imagine: Joos van Wassenhove (zis și Giusto di Gand, zis și Jodochus van Ghent, c. 1430 - c. 1480), Portretul lui Francesco Petrarca.


Citiţi în continuare!

vineri, 25 noiembrie 2016

În ce chip îți poți pierde vremea aiurea, chiar dacă te numești Petrarca (1)



N-aș vrea să fiu în această notă prea personal (știu că nu voi reuși), fiindcă nu am fost și nu sînt un exemplu, un parangon al înțelepciunii.

Deci, ca să fiu franc și să dezvălui (în sfîrșit!) tot adevărul (a venit momentul), n-am talente, virtuți, înzestrări excesive, supărătoare: nu ilustrez specia omenească (apărută în univers printr-o eroare a hazardului, pe care muritorii nu o deplîng îndeajuns) decît prin defecte (și vechi metehne, ca să citez dintr-un clasic). Ce-i drept neînsemnate, după cum v-ați dat seama de multișor. În rest, am toate virtuțile la care poate spera un individ înzestrat...

Așadar, nu doresc să fiu foarte personal. Nota de față ar risca să devină o predică și o apostrofare. Dar există o slăbiciune, recunosc, o slăbiciune care nu-mi place și de care nu sînt vrednic, întrucît nu o practic. În popor (și aiurea), i se zice ”bîrfă”, filosofic poartă un nume prestigios, id est: ”constatarea obiectivă a defectelor unui caracter”.

Cei mai mulți oameni nu bîrfesc, nu judecă pe nimeni, Doamne ferește, ei ”constată cu tristețe rătăcirile unui caracter”.

Sînt ferm convins că a-ți da cu presupusul despre talentele și slăbiciunile celorlalți reprezintă o pierdere de vreme și o prostie imensă. Avem atîtea lucruri mai bune de făcut pe lumea asta, încît mi se pare inutil să insist. Mai mult: a ține seama de ce spun alții despre tine (a fi afectat, a te lamenta că ai fost nedreptățit) este o prostie și mai mare. Ceea ce declară pe la spate (sau pe de lături) alții despre tine îi privește direct și personal numai pe ei, e problema lor exclusivă, doar ei o pot dezlega, dacă au vreme și dispoziție. Dacă dai atenție clevetirilor sau, mai rău, dacă ripostezi, comiți o nouă prostie, intolerabilă: cele mai multe polemici au ca origine bîrfa, arta inșilor lipsiți de ocupație: unul a spus așa, altul a spus așa și pe dincolo, e strigător la cer, trebuie să răspunzi neîntîrziat și să-l pui la punct pe infam, să-i dai o lecție.

Viața e mult prea scurtă, abia dacă avem răgazul să privim o roză, să-i sorbim aromele, că vremea a și trecut, închidem ochii și gata... È finita la commedia! Nu-i păcat? Atenția distributivă (spre mulțimi și adunări) nu folosește la nimic. Nu-mi plac deloc pamfletarii, polemiștii, lupii moraliști, ei trăiesc cu iluzia că oamenii pot deveni mai buni decît sînt (ei, lupii, fiind oricum desăvîrșiți), cu condiția să-i cerți vîrtos. Greșit! Nimeni n-a învățat niciodată nimic din predicile popilor. Nici din constatările întristate ale filosofilor. Și nici din bîrfele binevoitorilor...



O victimă a clevetirilor a fost, în vremea lui, însuși Petrarca. În toate sensurile, dar mai ales în sensul cel mai rău. A răspuns bîrfitorilor săi în epistola (o numește carte) cu titlul:

Despre ignoranță: a sa și a multora, ediție bilingvă, traducere din latină de Ioana Costa, studiu introductiv de Andrei Bereschi, Iași: Polirom, 2016, 238p.

Dacă aveți vreme, răsfoiți cartea...


Citiţi în continuare!