Mi-am mai spus părerea în această chestiune. Şi nu o dată. Revin, totuși, la reforma ortografică, decisă acum 18 ani de Academie. Declar din capul locului: reforma ortografică a fost prost gîndită. Şi a fost prost gîndită fiindcă asupra ei a decis întregul for academic, de la biologi la chimiştii anorganici şi zootehnişti, dar nu şi breasla lingviştilor (care s-a abţinut de la vot). După ce au protestat în van, specialiştii au refuzat pur şi simplu să ia parte la această comedie…
Să explic micul secret al lui Polichinelle. În preajma şedinţei care avea să decidă pentru ani buni (eu cred că pentru eternitate) modul în care vom grafia termeni ca “vîrtelniţă”, “a vîrî”, sau “reîntrupare”, lingviştii şi-au formulat opinia în scris. Aceste “memorii” au circulat în intelighenţia românească, le-am citit, fireşte, şi eu. Dar, ciudat, ele exprimau mai degrabă un refuz. Nimeni nu se arăta foarte încîntat de ideea Academiei și mai cu seamă a preşedintelui ei de atunci, un anume domn Drăgănescu. Lingviştii nu găseau că există suficiente argumente de ordin ştiinţific pentru a modifica “grafia” şi a-l reintroduce pe â. Existau, în schimb, argumente de ordin afectiv-visceral şi imaginativ. Voi aminti două numai.
Primul invoca faptul (îndoielnic, totuşi) că reforma din ’53, anul morţii lui Stalin, a fost un act dictat de sovietici. Ca atare, noua reformă (reforma reformei, cum ar veni) ar fi constituit o reparaţie pentru ofensa adusă specialiştilor români şi, nu mai puţin, limbii în slujba căreia se află de către ocupanţii sovietici. Argumentul nu mi se pare deloc relevant. Căci putem gîndi şi astfel.
Nu rezultă de nicăieri că simplificarea grafiei (căci asta a fost în linii mari “reforma” din ‘53) a fost negreşit un act neştiinţific. Mai firesc e să presupunem, totuşi, că reforma a răspuns unor preocupări reale ale specialiştilor de atunci şi însăşi evoluţiei limbii.
Al doilea argument e la fel de şubred. El presupune că revenirea la grafia cu î din a (la â, adică) vădeşte natura curat romanică a limbii româneşti, obligînd pe specialiştii străini să ia act de acest mirabil adevăr. După minţile celor care au hotărît reforma din ’92, adevărul în cauză rămăsese, din păcate, ascuns străinătăţii stdioase.
Nu e nevoie să spun: caracterul romanic al limbii vorbite de urmaşii lui Decheneu şi Nerva Traian e un străvechi adevăr lingvistic. Numai nişte minţi înfierbîntate l-ar putea pune la îndoială. Folosul reformei era, şi din acest punct de vedere, nul. Nimeni nu afla, abia în ’92, un adevăr cunoscut de cînd lumea. S-a invocat, în acest sens, mărturia limbii latine.
Dacă scriem “câine” (cu î din a) tot omul pricepe faptul că acest termen vine dintr-un substantiv latinesc (“canis”). Dacă scriem “pâine” (de la “panis”), aşişderi… Nimeni nu s-a gîndit atunci că există cuvinte în care â nu are ce să caute. Litera cu pricina apare, ca să dau un singur exemplu,şi în cuvîntul “fântână”. Dar “fântână” vine din latinescul “fons, fontis”, aşa încît litera â “trascrie” litera o (şi nu pe a). Nu mai pun la socoteală cuvintele care nu au o provenienţă latină şi care, după noua grafie, se scriu cu î din a. Termenul “mârzac”, să zicem, care înseamnă “nobil tătar, fiu de prinţ” şi vine din arabă. Ori “cânepă” care se trage, vai, de trei ori vai, din grecescul “kannabis” (în latină e un împrumut). Nu mai am timp să comentez transformarea lui “sînt” în “sunt” nu doar în grafia actuală, dar şi în pronunţie. Voi reveni, poate, cu un alt prilej.
Ca să închei, voi spune că orice renovare în materie de ortografie trebuie să ţină seama de doi factori: de opinia specialiştilor în materie şi de marele, inefabilul principiu al simplităţii. După cîte am observat, Academia “nouă” (cea de după 1990) n-a ţinut seama nici de unul, nici de altul. Prin modul cum a fost gîndită şi promovată, reforma nu se deosebeşte foarte mult de presupusul “dictat” din 1953.
Pentru a scrie într-un fel sau altul, eu unul cer să fiu convins prin argumente, nu constrîns. Şi pentru că mă consider un om liber (şi precît se poate raţional), scriu cu î din i şi evit pe “sunt”.
N. A.În imagine, Jose Parra: Light Alley.
Primul invoca faptul (îndoielnic, totuşi) că reforma din ’53, anul morţii lui Stalin, a fost un act dictat de sovietici. Ca atare, noua reformă (reforma reformei, cum ar veni) ar fi constituit o reparaţie pentru ofensa adusă specialiştilor români şi, nu mai puţin, limbii în slujba căreia se află de către ocupanţii sovietici. Argumentul nu mi se pare deloc relevant. Căci putem gîndi şi astfel.
Nu rezultă de nicăieri că simplificarea grafiei (căci asta a fost în linii mari “reforma” din ‘53) a fost negreşit un act neştiinţific. Mai firesc e să presupunem, totuşi, că reforma a răspuns unor preocupări reale ale specialiştilor de atunci şi însăşi evoluţiei limbii.
Al doilea argument e la fel de şubred. El presupune că revenirea la grafia cu î din a (la â, adică) vădeşte natura curat romanică a limbii româneşti, obligînd pe specialiştii străini să ia act de acest mirabil adevăr. După minţile celor care au hotărît reforma din ’92, adevărul în cauză rămăsese, din păcate, ascuns străinătăţii stdioase.
Nu e nevoie să spun: caracterul romanic al limbii vorbite de urmaşii lui Decheneu şi Nerva Traian e un străvechi adevăr lingvistic. Numai nişte minţi înfierbîntate l-ar putea pune la îndoială. Folosul reformei era, şi din acest punct de vedere, nul. Nimeni nu afla, abia în ’92, un adevăr cunoscut de cînd lumea. S-a invocat, în acest sens, mărturia limbii latine.
Dacă scriem “câine” (cu î din a) tot omul pricepe faptul că acest termen vine dintr-un substantiv latinesc (“canis”). Dacă scriem “pâine” (de la “panis”), aşişderi… Nimeni nu s-a gîndit atunci că există cuvinte în care â nu are ce să caute. Litera cu pricina apare, ca să dau un singur exemplu,şi în cuvîntul “fântână”. Dar “fântână” vine din latinescul “fons, fontis”, aşa încît litera â “trascrie” litera o (şi nu pe a). Nu mai pun la socoteală cuvintele care nu au o provenienţă latină şi care, după noua grafie, se scriu cu î din a. Termenul “mârzac”, să zicem, care înseamnă “nobil tătar, fiu de prinţ” şi vine din arabă. Ori “cânepă” care se trage, vai, de trei ori vai, din grecescul “kannabis” (în latină e un împrumut). Nu mai am timp să comentez transformarea lui “sînt” în “sunt” nu doar în grafia actuală, dar şi în pronunţie. Voi reveni, poate, cu un alt prilej.
Ca să închei, voi spune că orice renovare în materie de ortografie trebuie să ţină seama de doi factori: de opinia specialiştilor în materie şi de marele, inefabilul principiu al simplităţii. După cîte am observat, Academia “nouă” (cea de după 1990) n-a ţinut seama nici de unul, nici de altul. Prin modul cum a fost gîndită şi promovată, reforma nu se deosebeşte foarte mult de presupusul “dictat” din 1953.
Pentru a scrie într-un fel sau altul, eu unul cer să fiu convins prin argumente, nu constrîns. Şi pentru că mă consider un om liber (şi precît se poate raţional), scriu cu î din i şi evit pe “sunt”.
N. A.În imagine, Jose Parra: Light Alley.
Citiţi în continuare!
Postări
