marți, 15 octombrie 2019

Luigi Pirandello. Cînd voi muri, înfășurați-mă într-o pînză. Și nu uitați să-mi dați foc...

Cînd moare un om, toată lumea vrea să-l admire. Spectacolul este nu numai de prost gust, dar și barbar. Nici un om nu merită o asemenea soartă.
Cunosc un singur caz de revendicare a dreptului fundamental la discreție. Cînd și-a presimțit sfîrșitul, în martie 1936, G. Ibrăileanu a cerut imperios ca nimic din ceea ce va urma, punerea in sicriu, învelirea în giulgiu, înmormîntarea să nu fie public. A cerut ca „nimeni sa nu se apropie de corpul lui...”. Rațiunea acestei interdicții poate fi aflată într-o însemnare din Privind viața:
„Bătrînețea e carne veche, e inestetică, e impură. E o rușine, căci este restul unui organism învins de natură. Boala, cînd nu-i acută și trecătoare, e aceeași deteriorare, aceeasi rușine, o bătrînete prematură! Iar moartea, definitiva victorie a naturii asupra omului, este suprema rușine”.
Eu nu cred că un fapt necesar, inevitabil, precum moartea, este neapărat o rușine, dar aprob această atitudine dezamagită, ieșită azi din uz. Moartea nu este o rușine. Ceea ce fac oamenii din ea, este. Din păcate... Și Luigi Pirandello (1867 - 1936) a scris: 
„Cînd voi muri, să nu mă îmbrăcaţi, înfăşuraţi-mă într-un cearşaf. Fără flori, fără lumînare la căpătîi. Un dric sărăcăcios. Gol. Şi nimeni să nu mă-nsoţească, nici rude, nici prieteni. Dricul, calul, birjarul, asta-i tot. Ardeţi-mă!” (fragment din testamentul lui Pirandello care a fost respectat întru totul de către rudele lui: „Carro d’infima classe, quello dei poveri. Nudo. E nessuno m’accompagni, né parenti né amici. Il carro... il cocchiere e basta. Bruciatami...”*).
             Alte însemnări despre moarte:

Transcriu nota lui Pirandello în întregime:  

               „Mie ultime volontà da rispettare 
               I. Sia lasciata passare in silenzio la mia morte. Agli amici, ai nemici preghiera non che di parlarne sui giornali, ma di non farne pur cenno. Né annunzi né partecipazioni. 
               II. Morto, non mi si vesta. Mi s'avvolga, nudo, in un lenzuolo. E niente fiori sul letto e nessun cero acceso. 
               III. Carro d'infima classe, quello dei poveri. Nudo. E nessuno m'accompagni, né parenti né amici. Il carro, il cavallo, il cocchiere e basta. 
               IV. Bruciatemi. E il mio corpo, appena arso, sia lasciato disperdere, perché niente, neppure la cenere, vorrei avanzasse di me. Ma se questo non si può fare sia l'urna cineraria portata in Sicilia e murata in qualche rozza pietra della campagna di Girgenti, dove nacqui”.


P. S. În imagine: Chris Roberts, Transi.

luni, 14 octombrie 2019

Boccaccio. Cele 8 sfinte relicve ale iscusitului călugăr Cipolla

„Și acolo am mîngîiat cu înfiorare un petic din veșmîntul Sfintei Credințe catolice” (Decameronul, VI: 10).
S-a discutat aprins, în jurul datei de 14 octombrie, hramul sfintei cuvioase Paraschiva, despre moaște și rostul lor. Cred că ar fi util să citim un pasaj instructiv dintr-o carte a lui Johan Huizinga, pentru a observa cum a început cultul lor și la ce excese s-a ajuns în Evul Mediu. Transcriu, deci:
„În ceea ce priveşte moaştele, profunda credinţă medievală nu se teme de nici o demitizare sau profanare. Poporul din munţii Umbriei, în jurul anului 1000, voia să-l omoare pe sfîntul anahoret Romuald, ca să nu piardă osemintele lui.
Călugării de la Fossanuova, unde murise Thoma de Aquino, i-au marinat literalmente cadavrul nobilului învăţător, de frică să nu le scape preţioasele moaşte: l-au decapitat, l-au fiert, l-au preparat.
Cînd sfînta Elisabeta de Thuringia urma să fie pusă în mormînt, a venit o ceată de credincioşi nu numai ca să taie sau să smulgă bucăţi din giulgiul în care era înfăşurat trupul ei; i s-au tăiat părul şi unghiile, ba chiar şi bucăţi din urechi şi sfîrcurile sînilor. Cu prilejul unui ospăţ solemn, Carol al VI-lea distribuie coaste ale strămoşului său, sfîntul Ludovic…” (Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, traducere de H. R. Radian, Bucureşti: Editura Meridiane, 1993, p.264).
Giovanni Boccaccio (1313 - 1375) a privit cu amuzament negoțul cu moaște. În ultima poveste din ziua a șasea a Decameronului, un călugăr hîtru, pe nume Cipolla (id est Ceapă!), pretinde că a văzut și a pipăit el însuși, pe cînd a mers la Ierusalim, următoarele relicve strict autentice: 

          a) degetul Sfîntului Duh, nevătămat și întreg,
          b) o unghie de heruvim,
          c) un petic din veșmîntul Sfintei Credințe catolice,
          d) cîteva raze din steaua urmată cîndva cu încredere de magii de la Răsărit,
          e) falca morții sfîntului Lazăr,
          f) un sfînt canin din sfînta dantură a Sfintei Cruci,
          g) o fărîmă din sunetul clopotelor adăpostite în templul lui Solomon,
          h) o pană din aripile arhanghelului Gabriel, căzută în timpul Bunei Vestiri...

Dincolo de tonul suprarealist (la propriu) al enumerării, este bine să remarcăm îndrăzneala lui Boccaccio, care scria (totuși!) la mijlocul secolului al XIV-lea (1349 - 1352).

             Alte însemnări despre relicve:
P. S. În imagine: School of Leonardo da Vinci, Salvator mundi, Nancy (1504). 

duminică, 13 octombrie 2019

Lucius Apuleius. Frumuseți romane


Ipoteza mea sună în chipul următor: frumusețea de orice fel, dar îndeosebi cea fizică este o invenție (destul de) recentă. Poți să privești mult și bine fără să vezi. Anticii și medievalii au văzut ca prin ceață...
Primul argument este unul de ordin lingvistic. Termenul grec kalos însemna mai degrabă bun, potrivit, izbutit și abia în subsidiar frumos. Conotația de frumos / frumusețe este un adaos tîrziu. Cînd voiai să lauzi abilitatea unui pantofar din Atena, spuneai despre papucii lui că sînt kala, buni, bine realizați, potriviți pentru piciorul unui mușteriu. Nu sugerai prin kalos cine știe ce calități estetice ale produsului, ci trăinicia lui.



Pentru a desemna frumosul, scriitorii latini au folosit adjectivele „pulcher” și „formosus”. Cel dintîi are o etimologie incertă. Al doilea vine de la forma, - ae, cuvînt care nu mai trebuie tradus. Din „formosus” a venit în română termenul și numele de familie frumos*.



Pulcher este tradus în dicționare prin „frumos, bun, demn de laudă, excelent”. La Horatius, „pulchra dies” înseamnă „zi fericită”. Kalos și pulcher semnalau, înainte de orice, excelența unui lucru și abia apoi înfățișarea lui.

De altfel, iar acesta ar putea fi al doilea argument, grecii și romanii (dar și teologii medievali) au făcut rar comentarii de natură estetică**. Deocamdată, din punct de vedere teoretic, cam atît. Să trecem la practică. Am mai spus că oamenii au început să vadă frumusețea fizică a femeii abia după nașterea esteticii. Pînă în secolul lui Immanuel Kant (1724 - 1804), fuseseră orbi, surzi și inculți. Dacă nu ai învățat să percepi frumosul, pur si simplu nu-l percepi.

Iată cît de visător rămîne Lucius Apuleius (c. 125 - c. 170) în Măgarul de aur / Metamorfoze, cînd trebuie să descrie o femeie frumoasă:
„Apăru o a treia [tînără fată], de o frumusețe răpitoare. Grația ei fără pereche și via strălucire a divinilor săi obraji o arată a fi Venus, așa cum trebuie să fi fost cînd era fecioară. Corpul său gol și fără nci un voal permitea să i se vadă desăvîrșita frumusețe a formelor, cu excepția frumosului său sex, pe care-l umbrea un diafan văl de mătase. Zefirul, din cale afară de curios, suflînd cu dragoste, în nebuna lui zburdălnicie, cînd umfla și îndepărta vălul, lăsînd să se vadă floarea castității, cînd cu o suflare mai puternică îl apasă și-l lipește strîns de trupul zeiței, făcînd să-i iasă perfect în relief fermecătoarele rotunzimi ale membrelor. Două culori izbeau mai întîi ochii la vederea zeiței: albeața strălucitoare a corpului, pentru că ea se cobora din înălțimile cerului, și azurul veșmintelor, pentru că ieșea din adîncurile mării” (traducere de I. Teodorescu, sublinierile cu italic îmi aparțin).

Apuleius nu pare a vedea cu adevărat ceea ce prezintă în mult prea multe propoziții (trupul unei femei). Pentru a sublinia frumusețea fetei (care o interpreta pe Venus), el exclamă tautologic: Venus era de o frumusețe extraordinar de frumoasă. Nu mai pun la socoteală exprimările pur retorice, de felul „floarea castității”, nici adjectivele în superlativ, care nu spun de fapt mare lucru...
La Apuleius, nu numai limbajul frumuseții este sărac, dar și văzul. Nu era deloc vina lui. Frumusețea Venerei îl orbise...
După ce am scris nota de față, un prieten mi-a semnalat un portret feminin din Petronius, Satyricon, CXXVI. Descrierea mi se pare la fel de convențională și distantă ca și aceea a lui Apuleius. Femeia din următorul pasaj este mai curînd o alcătuire minerală decît o ființă aievea: 
„Lîngă mine a apărut o femeie mai frumoasă decît cea mai desăvîrșită dintre statui. Nici un fel de cuvinte n-ar putea reda frumusețea ei, căci orice voi spune va fi mai prejos decît realitatea. Pletele, ondulate natural, i se revărsau din belșug pe umeri, fruntea îi era mică de tot și o purta descoperită și cu părul pieptănat în sus; sprîncenele i se arcuiau pînă la tîmple și aproape că se uneau deasupra nasului. Ochii ei străluceau mai tare decît stelele pe o noapte fără lună; avea nările puțin desfăcute și gura micuță, întocmai ca a Dianei lui Praxitele. Bărbia, gîtul, brațele, picioarele, albe ca neaua și prinse în brățări gingașe de aur, toate făceau să pălească strălucirea marmorei de Paros” (traducere de Eugen Cizek).


             Alte însemnări despre eros și frumusețe:

          * A existat, în secolul al IX-lea, și un papă cu numele Formosus, care a avut un potificat foarte scurt (din 891 pînă în 896, cînd a murit) și despre care s-a păstrat o poveste interesantă, fiindcă a fost judecat postum, în așa-numitul synodus horrendacadaver synod. Sărmanul papă a fost pur și simplu dezgropat (în ianuarie 897), pus pe tronul acuzaților și înfierat după lege. Din cîte se știe, sus-numitul papă Formosus a participat la proces demn, reținut, nu a schițat vreun gest. A rămas rece, absent, distant pînă la capăt. Trebuie să fi fost un spectacol destul de vesel, chiar și pentru vremea aceea...

          ** Aș menționa, în treacăt, că estetica însăși este o disciplină modernă. Immanuel Kant vorbește despre frumos și sublim în Critica facultății de judecare. În partea cu acest nume din Critica rațiunii pure, Kant vorbește despre spațiu și timp, condiții a priori ale sensibilității. Simțul estetic se trezește abia în secolul al XVIII-lea. Pînă atunci, oamenii au trăit într-o lume de instrumente, de lucruri și ființe izbutite.

P. S. Despre portretul păstoriței din Cîntarea cîntărilor îmi propun să scriu altă dată. Unii comentatori ai poemului l-au găsit grotesc.

P. P. S. În imagini: 1. Flora, Pompeii. 2. La donne, mosaic, Pompeii. 3. Donna che versa un profumo in una boccetta, affresco, Villa romana della Farnesina (sec. I). 4.Woman dressing, Pompeii.



sâmbătă, 12 octombrie 2019

Te iubesc și habar n-am de ce. Aaron Smuts despre iubirea fără motiv

Toată lumea vede o legătură necesară între iubire și frumusețea fizică sau sufletească.
Asta înseamnă că toată lumea așază iubirea într-o relație cauzală: frumusețea ar fi cauza, iar iubirea efectul. Cel care iubește își are rațiunile lui, chiar dacă nu vrea (sau nu poate) să ni le destăinuie. Prin urmare, prejudecata susține că nu există iubiri nemotivate. Asta înseamnă, de asemenea, că orice amant știe (și poate justifica la o adică) de ce iubește. Toată lumea a constat, totuși, că ultima propoziție este falsă.

Legătura dintre iubire și frumusețe este o veche prejudecată platoniciană. Atît de veche încît nimeni nu o mai chestionează. În Symposion / Banchetul, Platon spune că iubirea se naște la vederea frumosului particular. Iubirea este forța care va împinge sufletul să caute și să urce spre contemplarea Frumosului în sine. Frumosul este unica rațiune a iubirii. Așa au gîndit anticii.

Iată că Aaron Smuts a redactat un articol intitulat, foarte sugestiv, „In Defense of the No-Reasons View of Love”. Autorul crede că deși putem încerca să explicăm iubirea, nimeni (nici un îndrăgostit, adică) nu va fi în stare s-o justifice. Nu vom ști niciodată de ce iubim un anume exemplar al speciei (și nu altul). Nu ne vom pricepe niciodată să explicăm unui terț de ce iubim cutare femeie (sau cutare bărbat). Reproduc un enunț din articolul lui Aaron Smuts: „Iubirea nu se întemeiază pe rațiuni / motive și nici nu depinde de rațiuni”*. 

Dacă autorul are dreptate, în iubire frumusețea nu prea contează. Însușirile fizice nu constituie o rațiune suficientă și necesară de a iubi. Sau cel puțin nu sînt singura rațiune a iubirii. Putem constata imediat acest adevăr printr-o vizită de cîteva ore la Starea Civilă.
Închei cu următoarea declarațiune solemnă: „Te iubesc, dragostea mea, deși n-am nici un motiv...”.

             Alte însemnări despre iubire:

*„Love is neither based on reasons, nor responsive to reasons”.

P. S. În imagine: Lucas Cranach the Elder (1472 - 1553), The Unequal Couple / Old Man in Love (c. 1530).

vineri, 11 octombrie 2019

Sfînta Teresa de Ávila: „Mor pentru că nu mor”


Sfînta Teresa de Ávila (1515 - 1582) a scris într-o poezie aceste versuri enigmatice și adesea citate:

          „Vivo sin vivir en mí,
          y tan alta vida espero,
          que muero porque no muero”

De altfel, versul „muero porque no muero” revine și în strofele următoare. Teologii și nu numai ei (întrucît este literatură - și este -, poezia Vivo sin vivir en mi i-a interesat și pe criticii literari) au încercat să definească trăirile paradoxale sugerate în / de poem. Aleg, deocamdată, una dintre opțiunile critice:

„Este dorința de a trăi încetînd de a mai trăi sau de a muri fără a înceta de a trăi, dorința unei stări extreme pe care poate singură sfînta Teresa a descris-o destul de puternic prin aceste cuvinte: 'Mor de a nu muri'! Dar, tocmai, moartea de a nu muri nu e moartea, e starea extremă a vieții; dacă mor că nu mor, e cu condiția să trăiesc. Sfînta Teresa s-a scufundat, dar n-a murit cu adevărat din dorința pe care a avut-o de a se scufunda cu adevărat. S-a clătinat, n-a făcut-o decît să trăiască mai violent, atît de violent încît a putut să se considere la limita morții, însă a unei morți care, exasperînd-o, nu făcea viața să înceteze” (Georges Bataille, Erotismul, traducere de Dan Petrescu, București: Editura Nemira,1998, p.230).

În definitiv, în poemul Vivo sin vivir en mi, sfînta Teresa evocă trăirile amestecate ale oricărei iubiri autentice - și nu neapărat divine. Ne oprim aici. Scopul acestei note a fost doar acela de a reaminti cititorilor versul „muero porque no muero”.

P. S. Imaginea reproduce, desigur, Santa Teresa in estasi, (un detaliu din) sculptura realizată de artistul italian Gian Lorenzo Bernini (1598 – 1680).

miercuri, 9 octombrie 2019

Giordano Bruno. Cine a decis ca tocmai vineri la ora 9 să te ia cu sughiț


La gînditori antici (Cicero, Seneca, Marcus Aurelius), destinul şi fortuna decid tot ceea ce se întîmplă într-o viaţă de om. Totul a fost deja scris şi dictat de către o instanţă atotputernică.
Nu există liber arbitru. Alegere. Individul nu poate iniţia nimic, nu poate evita nimic, nu poate modifica nimic. Mai mult, omul nu poate şti dinainte nimic. Și nici nu-i bine să știe. Viitorul rămîne în permanenţă incert. Singura soluţie în faţa acestui destin rigid şi abstract a fost sugerată de Seneca, de Epictet. Înțeleptul va practica apatia, indiferenţa.

Concepţia despre destin nu se modifică semnificativ odată cu învățătura creștină. Ea a fost exprimată ferm în pericopa următoare: „Au nu se vînd două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pămînt fără ştirea Tatălui vostru. Cît despre voi, pînă şi perii din cap, toți vă sînt număraţi” (Matei, 10: 29-30).



Abia filosofii din Renaştere - şi în special Giordano Bruno - vor discuta critic noţiunile venerabile de fatum şi fortuna. Într-un pasaj de o îndrăzneală nesăbuită, Bruno va descrie o divinitate care hotărăşte minuţios ordinea tuturor evenimentelor, oricît de mărunte ar fi ele. În cuprinsul lumii, nimic nu se petrece de la sine: progresul cariilor în molari, direcţia vînturilor în văzduh, ora la care va striga măgarul lui Jaccopo, numărul vergilor pe spinarea unei slugi care a furat o mătură, căderea dinţilor din gura unei bătrîne, defilarea ploşniţelor în aşternuturi pe timpul nopţii, roirea malefică a ţînţarilor, pîlpîirea lămpii şi a lumînărilor în dormitor, lungimea umbrelor la apus, pîrguirea bostanilor, dispoziţia şi vigoarea erotică a bărbaţilor, după o zi de muncă, motivul gîlcevii dintre morar şi muşteriii lui etc. Efectul bizar (scandalos aproape) al paginii lui Giordano Bruno - pe care o reproducem mai jos - se naşte tocmai din meticulozitatea pedantă a unui zeu preocupat să elimine complet hazardul:


„[Jupiter a decis] ca Laurenzei, cînd se va pieptăna, să-i cadă şaptesprezece fire de păr, treisprezece să i se rupă, zece să-i crească la loc în răstimp de trei zile, dar celelalte şapte să nu-i mai crească de fel. 
[A decis ca] din scîndurile patului lui Constantino să pornească spre căpătîi douăsprezece ploşniţe: şapte mari, patru mai mici şi una mijlocie...
[A decis ca] la cincisprezece minute de la ora amintită, din pricina mişcării limbii care se va freca a patra oară de cerul gurii, babei lui Fiurulo să-i cadă a treia măsea de pe falca dreaptă, de jos: dar fără să sîngereze şi fără s-o doară...”. 
Și, totuși, nu tocmai pentru aceste afirmații a fost condamnat Bruno să ardă pe rug, în 17 februarie 1600. Cineva hotărîse mai de mult sfîrșitul lui abrupt...

             Tot despre întîmplare și destin:
Am citat din Giordano Bruno, Spaccio della bestia trionfante: Alungarea bestiei triumfătoare (1584); cf. Nuccio Ordine, Cabala măgarului: Asinitate şi cunoaştere la Giordano Bruno, traducere de Aurora Martin, Bucureşti: Humanitas, 2004, p.93.

P. S. În imagini: 1. Rota fortunae. 2. Rota fortunae, detaliu. 3. Bartolomeu Velho, o reprezentare a universului ptolemaic / geocentric (1598).

marți, 8 octombrie 2019

Marilyn Yalom. Inima și săgeata


Am terminat de citit Marilyn Yalom, Inima îndrăgostită. O istorie neconvențională a iubirii. N-am găsit cine știe ce profunzimi în paginile ei, discuții subțiri, metafizici. Nici nu m-am așteptat la asta. 
Cartea este mai degrabă o antologie de lucruri amuzante despre patima erotică și afecțiunile inimii, de locuri comune, un soi de colecție cordială pentru toate gusturile. Și, mai ales, pentru oamenii slabi de inimă și înger... Pe unele le știam, pe altele le citesc acum, nimeni nu le știe pe toate, erudiția noastră, deși exhaustivă, are lacune uimitoare. Știam, de pildă, că între inimă și iubire este o legătură milenară, că domnițele de acum trei mii de ani îi așteptau pe iubiții plecați în războaie cu inima strînsă și aprinsă de iubire. Că-și vărsau oful în versuri de o frumusețe insolită.

Știam și că simbolul inimii (foarte stîngaci desenat la început) nu a putut fi legat de iubire decît în vremea trubadurilor, adică în secolul al XII-lea, cînd bărbații au pornit în cruciade, iar pictorii au avut o idee genială. Un desen fără explicații poate însemna orice. Dar cînd sub imaginea inimii apare cuvîntul latinesc „Amor”, cînd sub mîna care întinde domniței o inimă stă scris „cuer”, în limba occitană a poeților, totul devine mult mai simplu de înțeles. Am comentat mai demult, practica dublării imaginilor cu nume (sub vultur „aquila”, sub cal, ca să nu fie discuție, „equus”), nu are rost să insist.


Mă întorc acum la Inima îndrăgostită. O istorie neconvențională a iubirii. Din florilegiul adunat de Marilyn Yalom, am ales pentru seara asta două citate. Nu înainte de a spune că faptul îndrăgostirii a fost explicat multă vreme prin imaginea unei raze de lumină (sau a unei săgeți) care pătrunde prin ochi și se împlîntă direct în inimă. Și acolo rămîne în veci de veci, timp de trei ani. Cînd raza ascuțită lovea bulbul inimii, nu mai era nimic de făcut. Imaginea a lăsat urme în scrierile mistice.

Primul citat:
După împărtășanie, pe cînd se întorcea în strană, sfînta Gertrude din Hefta (1256 - 1302) a avut o a doua viziune, inspirată de o imagine a crucificării din cartea ei de rugăciuni. Se făcea că din partea dreaptă a  Crucii zugrăvită pe pagină, adică din rana de pe acea parte, ieșea o rază de lumină al cărei vîrf ascuțit era precum al unei săgeți, și, ca prin minune, raza a țîșnit, apoi s-a retras, apoi iar a țîșnit, și „toată această mișcare mi-a stîrnit dragoste, cu blîndețe” (p. 82). 
Al doilea este și mai cunoscut, o să-l recunoașteți negreșit. Este din Teresa de Ávila, Cartea vieții mele:
„În mîna lui [a îngerului] am văzut o lance lungă și aurită, iar în vîrful ei de fier părea că arde un foc mic. Mi s-a năzărit că îngerul și-a înfipt lancea de multe ori în inima mea, pînă în străfunduri... Atît de mare era durerea, că am început să gem, dar dulceața pe care mi-o producea durerea cea mai mare era imensă... Durerea nu-i trupească, ci spirituală... ” (p.166).
Motivul săgeții erotice s-a păstrat pînă tîrziu. Îl vom găsi și la Mihai Eminescu, în Kamadeva. Zeul trufaș al iubirii îl săgetează pe amant cu o floare în piept (adică fix în inimă). Efectul este instantaneu și devastator. Poetul izbucnește în plîns și nu mai poate dormi. Se zvîrcolește în pat. Nu se înțelege prea bine de ce nu merge la ușa femeii, să-i declare sfios afectul. De ce n-o răpește? Așadar, feriți-vă de zeu...
      Alte însemnări erotice:
Am folosit Marilyn Yalom, Inima îndrăgostită. O istorie neconvențională a iubirii. traducere de Florența Simion, București: Editura Nemira, 2019, 326p., 40 lei. Pe site-ul editurii o dau mai ieftin.

P. S. În imagini: 1. Le don du coeur (1400 - 1410). Tapisserie. Louvre. 2. Codex Manesse (sec. XIII). Miniaturiștii nu știau cum arată inima și o reprezentau adesea ca pe o vînătă.