sâmbătă, 17 noiembrie 2018

Sfat de la înțelepți: Lăsați cărțile să se învechească



Nici nu știți cît de tare mă bucur cînd văd lumea fericită. Toți prietenii scriu despre Gaudeamus și despre cît de multe cărți și-au cumpărat la prețuri de nimic. Au brațele pline, îi invidiez pentru fericirea lor; dacă aveam și eu averi, le risipeam acum. Am ratat, probabil, momentul.

Mîine vom vedea și ce carte s-a vîndut cel mai bine, prima din top, vedeta tîrgului, regina fericită a negoțului de carte (bănuiesc că e un roman de dragoste). În țara în care se vînd cele mai puține cărți, e de mirare că există oameni care mai citesc.

Dacă tot s-a serbat obiceiul cititului, mi-am ales să răsfoiesc un înțelept (poet și eseist), Ralph Waldo Emerson, un bibliofob vestit. În treacăt fie spus, înțelepții n-au iubit prea mult cărțile, probabil și pentru că nu sînt ca noi, au mintea mai isteață, știu să-și păstreze banii în pungă (acolo e locul lor natural, vorba lui Aristotel), pot fi fraieriți mult mai greu etc. Emerson a scris probabil cele mai fioroase propoziții despre citit. Să vă dau un exemplu gingaș. Într-un loc din voluminosul lui jurnal (la scris, cum vedem, nu s-a zgîrcit deloc) spune:

„Urăsc de moarte citatele, spune-mi ce-ai gîndit cu capul tău, spune-mi ce știi tu cu adevărat, nu ce spun cărțile...” (în engleza lui, înțeleptul american este ceva mai eliptic: „I hate quotations. Tell me what you know!”).

Dar sfatul lui cel mai ciudat este în directă legătură cu tîrgurile de carte. Vizităm piața, inspectăm tarabele și cumpărăm ultimele noutăți, reușitele recente ale celor mai străluciți autori. Asta nu l-ar fi încîntat deloc pe Emerson, care se mulțumea doar cu autorii verificați de timp (și de critică). Plăcerea lui era să lase cărțile să se învechească. Nu sărea imediat pe o carte nouă (cum procedăm noi), se ferea să fie impulsiv, își reprima curiozitatea și citea numai din clasici.

În acest sens, unul dintre preceptele lui a devenit celebru; mulți îl recită cu încîntare, deși nu-l respectă întocmai (sînt unul dintre recitatori, cel mai mic):

„Să nu citești niciodată o carte recentă / mai nouă de un an” (în original: „Never read any book that is not a year old...”).

Ralph Waldo Emerson ar fi disprețuit cu siguranță listele din Times, sistemul actual de a împinge în față o carte, o capodoperă dubioasă de obicei, și de a o numi (adeseori fără motiv) bestseller. Ca tot omul pățit, i-aș da dreptate, în pofida faptului că și eu mă las pradă viciului și citesc, vai, în 2018, cărți tipărite chiar în 2018: la cele din 2017 am renunțat, firește, cu o strîngere de inimă.

Aș preciza în treacăt că ultima carte citită de mine este o culegere de povestiri de Aldous Huxley, Surîsul Giocondei (s-a publicat în 1966). N-am citit-o de plăcere, ci fiindcă am căutat un personaj, un bibliofil „care știa totul despre cărți, cu excepția (minoră) a conținutului”. Nu l-am găsit.

În concluzie: „Bucurați-vă de cărți, ca să mă bucur și eu de bucuria voastră!”


P. S. În imagine: Budai László, Girl Reading a Book. N-am putut afla mai multe despre acest pictor maghiar, din pricină că nu știu limba. Dacă mă poate ajuta cineva cu informații, i-aș rămîne dator...


Citiţi în continuare!

luni, 29 octombrie 2018

Afurisit pe veci să fie cititorul acestui blog



Cînd scriu o notă pe blog, cel mai dificil lucru este să-i găsesc un titlu. Scriu nota în două ore, dar titlul îmi ia cel puțin patru. Nota poate fi cît se poate de banală, titlul nu. Un titlu subtil vinde orice carte, orice produs, inclusiv o notă de blog banală.

Pentru acest cuvios motiv, astăzi / ieri și alaltăieri n-am scris nici o notă (fiindcă e prea ușor să compui una), dar am inventat o mulțime de titluri (întrucît aici și numai aici stă toată dificultatea!).

În treacăt fie spus, titlul cel mai reușit e acela fără nici o legătură cu textul, după exemplul lui Eugen Ionescu: Cîntăreața cheală. N-am întîlnit încă un titlu mai amuzant și mai potrivit. Și mai știu unul, dar nu e la fel de amuzant: Poștașul sună întotdeauna de două ori. În romanul lui James M. Cain, din 1934, știe toată lumea, nu apare nici un poștaș și nimeni nu evocă această posibilitate terifiantă. Nimeni nu scutură clopoțelul de la intrare...

Deci, azi am realizat un inventar de titluri. Mi-a luat 15 ore, dar am scăpat de obsesie. Le voi pune după hazard deasupra viitoarelor mele articole. V-am spus: titlul nu trebuie să trimită la text și, mai ales, nu trebuie să-l descrie. Dacă-l descrie, de ce am mai citi cartea? Răscoala lui Rebreanu e tocmai un astfel de titlu. Afli că în roman e vorba de o răscoală și ai terminat lectura.

În plus, așa cum a arătat Umberto Eco, titlul nu se cuvine să ofere o cheie de lectură, o dezlegare a enigmei. Pentru acest motiv, Numele rozei / trandafirului e un titlu logic, nu rezultă din text (călugării mănăstirii nu cultivă, din păcate, trandafiri), nu oferă nici o sugestie cu privire la conținut, dar mi se pare cam fad.

În fond, ca să fiu franc, titlul are numai un rol comercial, acela de a-l păcăli pe cititor, cînd rătăcește prin librărie și încă nu s-a decis ce să cumpere. Pînă la urmă, gingaș spus, titlul smulge din pungă banii naivilor. Înainte de orice, bibliofilii cumpără titluri, nu cărți. Așadar, titlul trebuie să-l gîdile, să-l fericească, să-l facă să se simtă cît mai isteț, unic sub soare. A, să nu uit, de obicei, titlul este ceva mai scurt decît ceea ce-i succede (există și excepții, Cîntecul de noapte al peștelui, poemul lui Christian Morgenstern), poți trăi foarte bine doar din lectura titlurilor. Erudiția nu este altceva decît o acumulare plicticoasă de titluri. Cine a învățat pe de rost multe titluri trece drept înțelept, nimeni nu-i pune la îndoială știința, i se ridică statui.

Am recenzat, așadar, titluri. Pe unele le-am formulat eu însumi, altele sînt niște parafraze la titluri mai vechi. Voi cita numai cinci:


1. Nu citi această carte dacă ești fraier;

2. Dragi cititori, nimeni nu vă stimează mai tare decît autorul după ce-i cumpărați cartea;

3. Elegii și elogii pentru femeile mai grăsuțe;

4. Sfintul care mergea săptămînal la bibliotecă pentru a spovedi personalul feminin; asta îmi aduce aminte de o calomnie legată de cardinalul Jean-Guenolé-Marie Daniélou (1905 - 1974), care a murit în timp ce spovedea o curtezană de 24 de ani, Gilberte Santoni, cunoscută în parohie pentru multele ei faceri de bine. Scandalul a fost imens, presa a luat foc (titlul cel mai incisiv sună: „Epectaza apostolului...”), dar nimeni n-a putut dovedi nimic.

5. Afurisit pe veci să fie cititorul acestor pagini (sugestia vine de la titlul unui roman publicat de Manuel Puig, prozator argentinian, în 1980)...


P. S. Și Asasinul orb de Margaret Atwood e un titlu fain.

P. P. S. În imagine: Etienne Adolphe Piot (cel mai enigmatic pictor cu putință, nimic nu se știe precis despre biografia lui, c. 1825 - 1910), Young Girl Reading A Book (1872).


Citiţi în continuare!

duminică, 28 octombrie 2018

Danțul vieții. Un poem de Carlos Drummond de Andrade



Carlos Drummond de Andrade (1902 - 1987) a fost un farmacist fără vocație, fiindcă a făcut studii în domeniu (la îndemnul părinților), dar s-a răzgîndit și a preferat să rămînă toată viața un mărunt funcționar public în Rio de Janeiro. S-a apucat de scris devreme, dar a publicat tîrziu. Primul volum, intitulat simplu, Alguma poesia, Some poems, ar traduce englezii, îi apare abia în 1930. Cel mai cunoscut text din volum este, negreșit, Quadrilha, compus de poet în noiembrie 1926. Toată lumea îl citează și îl recită. Criticii brazilieni îl consideră, în unanimitate, o elegie. Au tot dreptul. Viața e supusă hazardului, iubirea nu-și nimerește niciodată ținta, nimic nu are un sens, murim degeaba. Unii văd în asta un motiv de melancolie, pe alții hazardul reuniunilor amoroase (și tot restul) îi amuză. Mă înscriu în rîndul celor din urmă, deși bănuiesc că nimeni nu procedează prea înțelept.

Mă întorc la Quadrilha. Am găsit două versiuni românești (în cîteva puncte traducerile diferă binișor) și o versiune englezească recentă. În final, am pus și originalul portughez.


Cadril

João iubea pe Teresa care iubea pe Raimundo
care iubea pe Maria care iubea pe Joaquim care iubea pe Lili
care nu iubea pe nimeni.

João a plecat in Statele Unite, Teresa la mănăstire, 
Raimundo a pierit într-un accident de circulație, Maria a rămas fecioară bătrînă.
Joaquim s-a sinucis iar Lili s-a căsătorit cu J. Pinto Fernandes
care n-are nimic cu povestea aceasta.

[traducere de Petre Stoica]


Cadril

João o iubea pe Teresa care îl iubea pe Raimundo
care o iubea pe Maria care îl iubea pe Joaquim care o iubea pe Lili
care nu iubea pe nimeni.

João plecă în Statele Unite, Teresa la mănăstire,
Raimundo muri într-o catastrofă, Maria a rămas cu mătuşa ei,
Joaquim s-a sinucis iar Lili s-a măritat cu J. Pinto Fernandes
care nu făcuse parte din această poveste.

[traducere de Dinu Flămînd]


O traducere englezească:

Square Dance

João loved Teresa who loved Raimundo
who loved Maria who loved Joaquim who loved Lili
who didn’t love anyone.

João went to the United States, Teresa to a convent,
Raimundo died in an accident, Maria became a spinster,
Joaquim committed suicide, and Lili married J. Pinto Fernandes,
who had nothing to do with the story.

[traducere de Richard Zenith]


Iată și textul original:

Quadrilha

João amava Teresa que amava Raimundo
que amava Maria que amava Joaquim que amava Lili
que não amava ninguém.

João foi para os Estados Unidos, Teresa para o convento,
Raimundo morreu de desastre, Maria ficou para tia,
Joaquim suicidou-se e Lili casou com J. Pinto Fernandes
que não tinha entrado na história.


P. S. Din francezul quadrille, cadrilul desemnează un dans în care perechile (de preferință, în număr de patru) se fac și se refac după ritmul melodiei (care se numește tot cadril). În Ritmuri pentru nunțile necesare, Ion Barbu pare a se referi la el: „Danțul buf / Cu reverențe / Ori mecanice cadențe”. Deși, nimic nu e sigur.

P. P. S. În imagine: Henri de Toulouse-Lautrec (1864 – 1901), Quadrille at the Moulin Rouge (1892).


Citiţi în continuare!

vineri, 26 octombrie 2018

Mai critic decît tine cu privire la tine nu poți fi decît tu


Nimic nu-i mai greu decît să te cunoști pe tine însuți. Bănuiesc că știți pricina. Nu putem fi sinceri față de noi înșine și cu noi înșine nici măcar o singură secundă întreagă. Bănuiesc de asemenea că știți pricina acestei pricini.

Dacă ne-am privi critic și ne-am vorbi cu maximă sinceritate, imaginea noastră de sine s-ar face imediat praf și pulbere. Și nu putem suporta viața fără o imagine de sine pozitivă. Iubirea de sine / narcisismul / instinctul mitoman / megaloman întrec în noi orice dorință de sinceritate. Și sînt destui psihologi care spun că tocmai puterea noastră de a ne amăgi (și de a refuza adevărul) ne ajută să trăim și să nu cădem în depresie și acreală.

Dar ce înseamnă a te cunoaște pe tine însuți? Am găsit într-o carte despre sensurile sintagmei grecești γνῶθι σαυτόν (în latină nosce te ipsum) cîteva sugestii:

- a-ți cunoaște măsura, a ști ce poți și ce nu poți;
- a-ți cunoaște locul (în ierarhia socială, pe scara naturii etc.);
- a-ți cunoaște limitele gîndirii;
- a-ți (re)cunoaște greșelile;
- a ști / a accepta că ești muritor;
- a-ți cunoaște sinele / sufletul.

Cam asta înțelegeau Socrate (și urmașii lui) cînd repetau maxima înscrisă pe frontonul templului din Delphi. Dar ca să aflăm toate aceste lucruri cu privire la noi înșine trebuie să ne scrutăm fără milă și să consemnăm cu franchețe ceea ce descoperim, fie că ne place, fie că nu. Operațiunea pare imposibilă.

Pe de altă parte, cred că nu poate exista progres personal fără o privire foarte critică asupra înzestrărilor noaste. Mai critic decît tine cu privire la tine nu poți fi decît tu. Deși dificil, examenul e necesar și sinceritatea (niciodată completă) binefăcătoare. În momentul în care nu mai poți fi critic cu tine (așa cum nimeni altul nu poate fi), te usuci, intri în rutină, îmbătrînești. În schimb, dacă te privești critic, nici un reproș și nici o laudă exterioară nu te pot afecta. Fii tu însuți criticul tău cel mai aspru...

Încă o dată, voi cita din neprețuitul Flaubert, un scriitor care, probabil, nu s-a mințit pe sine (sau s-a mințit mai puțin decît colegii lui):

„Să fiu cunoscut nu e principalul meu interes, așa ceva nu satisface total decît foarte mediocrele vanități... Celebritatea cea mai completă nu-ți potolește neliniștea / îndoielile și, dacă nu ești un nătărău, mori aproape întotdeauna fără să știi cît valorezi cu adevărat. Așadar, faima nu te ridică mai mult în propriii ochi decît obscuritatea. Țintesc mai sus: să-mi plac mie însumi. Succesul îmi pare un rezultat și nu un scop. Eu mă îndrept către acest scop fără să mă abat cu un pas și fără să mă opresc pe marginea drumului ca să fac curte doamnelor... Mai bine crăp ca un cîine decît să-mi grăbesc cu o secundă fraza care nu-i gata” (scrisoare către Maxime du Camp din 26 iunie 1852).

Menționez că în 1852 Flaubert lucra la Doamna Bovary.

P. S. În imagine: William Merritt Chase (1849-1916), Young Woman Before a Mirror (c. 1887)


Citiţi în continuare!

joi, 25 octombrie 2018

Fatala Rosina și una dintre victimele ei



Iată o notă ocazională, prilejuită de un poem ocazional. Sintagma „poem ocazional” a fost propusă de Goethe: o astfel de poezie pornește de la un eveniment concret și îl comentează într-o manieră amuzantă. Uneori, poate fi dăruită celui / celei care a/u prilejuit versurile, cum făcea Ion Barbu.

De-o pildă:

Ai, subit, un frison amoros pentru o doamnă mult mai tînără decît tine (cam la 60 de ani, așa) și, dintr-o dată, te apucă inspirația, privești fix în gol, ca un somnambul, transpiri abundent, tremuri tot, devii foarte palid și străveziu, ai pulsul vertiginos, și-ți trec prin minte mulțimi de versuri, turme de gînduri, într-o îmbulzeală sălbatică. În consecință, scrii transfigurat de o sfîntă emoție un sonet / un rondel / un epitalam, în care îi slăvești făptura, cum nimeni altul n-ar fi în stare. O compari cu vestalele, cu nimfele copilăroase și vesele, cu rusaliile, vezi în ea un x irepetabil, un astru galeș pe cerul suferinței tale, o izbăvitoare. O îmbraci în nestemate. O acoperi de mătăsuri și dantele. Îi prinzi coama de un roșu aprins într-o cordeluță de satin. O îmbăiezi în parfum. Și, la sfîrșit, într-un vers conclusiv, îi declari o iubire semnificativă. Pui poemul într-o scrisorică, verși cîteva lacrimi deasupra, un strop de „odicolonă”, și, pac, i-o expediezi prin poșta aeriană. Efectul e garantat. Doamna face un mic atac de cord, dar supraviețuiește impactului. Ceea ce urmează este simplu de înțeles: cununia, reuniunea, fericirea...

Mă întorc la poezia ocazională și la cei care au ilustrat-o cu strălucire. Unul dintre poeții cei mai iscusiți în materie a fost, cu siguranță, Mihai Ursachi. S-au păstrat de la el cîteva poeme (destinate unei lecturi în cerc restrîns), vag licențioase, de un umor total. Aș enumera patru (Florilegiu, Goana magilor, Cuvîntul de rămas bun ce l-a rostit magistrul Mihai Ursachi aflîndu-se pe patul de moarte și La Piatra Neamţ sau voila pourquoi j’aimais Rosine) și aș cita unul, nu înainte de a menționa în grabă că primele trei au fost scrise în anii 70, în timp ce ultimul pare compus după 1990. Nu știam de el. L-am găsit nu de mult pe un blog și am aflat, între timp, că s-a tipărit deja într-un volum. Să-l citim, deci:



La Piatra Neamţ sau voilà pourquoi j’aimais Rosine

Pe cînd veneam la Piatra Neamţ
n-aveam în pungă nici un şfanţ
şi n-aveam nici bilet de tren
şi toţi ziceau că-s schizofren
afară de Rosina Cambos.

Şi cînd eram la Piatra Neamţ
cu toţi băieţii eleganţi –
poeţi nătîngi şi aroganţi
ba unii chiar şi sicofanţi –
tot sufletu-mi se lumina
şi mă lovea ca o dambla
cînd apărea Rosina Cambos.

Cînd răsărea cu părul roş
toţi poetaşii păguboşi
aveau erecţii chiar orgasm
iar eu pluteam ca într-un basm
roşcata de Rosina Cambos.

Şi, vai, pîndeam după perdea
la dînsa cum se machia
iar Ulici îmi spunea: „Aşa,
eşti voyeurist domnia ta,
degeaba bre, nu vei pupa
nici o cordică de la ea”
regina de Rosina Cambos.

Şi cînd plecam din Piatra Neamţ
scîrbit de pletora de fanţi
Rosina Cambos dispărea
doar eu ştiam unde era:
în vechea vilă Rosenkranz.


P. S. Fraza „Voilà pourquoi j’aimais Rosine” numește un parfum ilustru, fabricat în 1863 de către meșterul în aromate Pierre-François-Pascal Guerlain, parfum aflat și astăzi în comerț. Nu și-a pierdut clientela. Rosina de care te îndrăgostești imediat doar sorbindu-i mireasma ar fi fost actrița franceză Sarah Henriette Rosine Bernhardt. În Romanța Rozinei, Ion Minulescu menționează produsul, dar o acuză pe Rozina de viclenie.

P. P. S. În imagine: Moise Kisling (1881 - 1953), Portrait of Rosine Fels (1938).


Citiţi în continuare!

marți, 23 octombrie 2018

Parfumăraia lui Pogor



A trecut aproape nebăgat în seamă faptul că de la nașterea lui Vasile Pogor (20 august 1833) s-a împlinit o sumă rotundă de ani. Deși nu a fost un literat strălucit (în schimb, un cititor neostenit a fost neîndoielnic), omul Pogor a rămas în legendă. Și pe bună dreptate.

Ca membru fondator al Societății Junimea și gazdă a reuniunilor sale, lui Vasile Pogor i se atribuie de către memorialiști deviza generoasă: „Intră cine vrea, rămîne cine poate”, dar și vorba prin care ședințele literare puteau fi oricînd întrerupte, în folosul destinderii colective: „Anecdota primează”... 

A fost, între 1880 și 1894, în trei rînduri primar al Iașilor. Și nu un primar oarecare, ci unul harnic și chiar ingenios. Sub primariatul său, s-a ridicat clădirea Teatrului National și a început construcția Băii comunale / turcești din spatele Mitropoliei, edificiu aflat astăzi, din păcate, în ruină. Tot el a oferit, la moartea lui Ion Creangă, în 31 decembrie 1889, un loc de veci gratuit în țintirimul Eternității. Dar nu chiar la aleea principală, ca să vorbim drept.

De numele lui Pogor se leagă și una din legile cele mai ciudate ale Primăriei ieșene, așa-zisa „Lege a maximului”, care ii afecta în primul rînd pe negustori. Legea lui Pogor interzicea firmele în limbi străine și îi obliga pe comersanți să folosească, în anunțurile lor „promoționale”, cuvinte neaoș românești (cam ce a intenționat cîndva și răposatul George Pruteanu).

Memorialistul C. Săteanu amintește și faptul amuzant (dar toată istoria e, altminteri, de un haz nebun!) că legea cu pricina a iscat o răzmeriță în mahalale, deoarece poporenii au atribuit-o nu Consiliului Local (și puristului Pogor), ci unui anume domn cu numele Maxim, domiciliat în strada Palatului, total inocent de acest abuz. Doar intervenția fruntașului Ioan Nădejde l-a scăpat de linșaj.

Să zicem că legea maximului îi ardea la buzunare, cu maximă asprime, bineînțeles, pe negustorii care țineau să-și pună pe frontonul prăvăliilor firme franțuzești. Și erau cu duiumul într-un secol, al XIX-lea, francofon, în care majoritatea intelectualilor își făceau studiile la Paris, citeau și vorbeau curent franțuzește. Ca și Vasile Pogor, de altfel, care își trecuse la Paris un doctorat în Drept. Spre a remedia situația, patronii magazinelor se vedeau obligați, așadar, să meargă la Primărie și să solicite hîtrului junimist opinia lingvistică și ajutorul. Firește, Pogor n-a refuzat nimănui sfatul și bunăvoința.

Venit în audiență, popa Petit, proprietar foarte stimat și cu vază în urbe, care deținea un magazin de coloniale în Lăpușneanu, pe a cărui firmă scrisese Parfumerie (deci, în franceză, întrucît, la 1880, cuvîntul nu intrase în lexicul comun), a fost consiliat de primar să modifice înscrisul, folosind un sinonim. Nefiind de găsit unul, Vasile Pogor l-a instruit să pună pe firmă Parfumăraie. Popa Petit nu s-a lăsat convins. A preferat să plătească taxa, dar nu i-a urmat sugestia.

Un altul, vestitul Bercu Finkelstein, care avea un magazin de spirtoase și firma Liqueurs, s-a gîndit să o schimbe în Lichea, pe temeiul „că-i cuvînt românesc curat”. Pogor nu a fost de acord și i-a recomandat mușteriului să pună Lichior. Aici a nimerit-o. Cuvîntul s-a impus.

A greșit, în schimb, cînd a sfătuit pe un dentist să scrie pe firmă Dințist. Se mai povestește că doar numele grădinii de altădată, din Cuza Vodă, Chateaux au fleurs, a rămas neschimbat, dar în varianta românizată Șato o fliors. De această dată, Vasile Pogor a fost mulțumit.

Povestea de mai sus are, firește, și o morală. În materie de limbă, nu e niciodată rezonabil a legifera. Evoluția vocabularului, a limbii vorbite îndeosebi nu respectă nici legile Academiei, nici sfaturile lui Vasile Pogor (1833 - 1906). Cu toate acestea, măcar pentru aceasta inițiativă filologică fără precedent merită să ne amintim de fostul primar.


P. S. În imagine: Joseph, Baron Ducreux (1735 – 1802), Self-portrait, yawning (ca. 17830.


Citiţi în continuare!

duminică, 21 octombrie 2018

Curtezana în trei chipuri



Nu sînt deloc sigur că poezia se poate traduce. Mă îndoiesc serios. Poți păstra ritmul, melodia, metrica, dacă binevoiești, poți echivala anumite cuvinte (Kurtisane = Curtezană, wenedig = venețian, Alchemie etc.), dar sensul versurilor se pierde aproape în totalitate. În opinia mea, soluția ar fi o traducere literală în proză. Așa aș traduce, de pildă, Commedia lui Dante. Sau Faust: Eine Tragödie de Goethe. În acest caz, păstrezi ceva mai mult din semnificația poemului, dar pierzi în întregime ceea ce odinioară constituia esența poeziei: melosul.

Pentru astăzi am ales un sonet de Rilke și cîteva traduceri. Dacă urmăriți versiunile românești, ele diferă în chip izbitor, te poți gîndi că n-au pornit de la aceeași poezie. Ceea ce înseamnă, pur și simplu, că poezia poate fi citită numai în limba în care a fost scrisă.



Rainer Maria Rilke (1875-1926):


Curtezana (trei traduceri românești)

Un soare veneţian îmi scaldă-n aur
moi pletele, încununînd alene
splendori de alchimist; port largi sprîncene
aidoma cu nişte punţi şi gene

ce-ndrumă spre cumplitul plaur
al pleoapelor în tainică mişcare;
legate de canale, duc spre mare,
se-înalţă, cad ori se preschimbă-în zare.

Dezmierd adesea în răgaz molatec
un cîine – cine-l vede-l pizmuieşte –
cu mîna mea, nicicând de jar scrumită,

scump inelată,-n farmec odihneşte.
Iar prinţi de stirpă veche pier zănatec,
sfârşind răpuşi de buza-mi otrăvită.

[în româneşte de N. Argintescu-Amza]


O curtezană

Venetul soare-mi joacă blond pe rochii
şi-mi face părul, ca-ntr-o alchimie,
aurifer; sprîncenele-mi sînt mie
ca nişte punţi purtîndu-te spre-o mie

de mari primejdii, cînd priveşti în ochii
mei verzi, aşijderi tainicelor ape ale
canalelor cu marea cînd aproape şi clară,
cînd cu-nzăbrenite pleoape.

Cei ce mă văd, – iubitul căţelandru
mi-l pizmuie, căci mîna mi-o trec tandru
prin părul lui, în timp ce, cum o lavă

răcită, face-se cînd mi-o strîng unii
din cei mai nobili fii ai urbei, – junii
ce gura mea o tem ca pe-o otravă.

[traducere de Şerban Foarță]


Curtezana

Soarele venețian în păr mi-așază
aur din alchimii desăvîrșite.
Sprîncenele înalt mi-s arcuite,
asemeni punților ușoare și te

duc spre pericolul ce mut veghează,
al ochilor pe-ascuns călătorind,
peste canale, care mari cuprind
și din albastrul valurilor prind.

Cine mă vede, îmi invidiază
și cîinele, pe care cîteodată
în pauze, languros, mi se așază

mîna, de scrum neatinsă, inelată.
Toți craii plini de vise care vin,
de gura mea sfîrșesc ca de venin

[nu știu traducătorul acestei versiuni].


Și, în sfîrșit, versiunea originală:

Die Kurtisane

Venedigs Sonne wird in meinem Haar
ein Gold bereiten: aller Alchemie
erlauchten Ausgang. Meine Brauen, die
den Brücken gleichen, siehst du sie

hinführen ob der lautlosen Gefahr
der Augen, die ein heimlicher Verkehr
an die Kanäle schließt, so daß das Meer
in ihnen steigt und fällt und wechselt. Wer

mich einmal sah, beneidet meinen Hund,
weil sich auf ihm oft in zerstreuter Pause
die Hand, die nie an keiner Glut verkohlt,

die unverwundbare, geschmückt, erholt -.
Und Knaben, Hoffnungen aus altem Hause,
gehen wie an Gift an meinem Mund zugrund


P. S. În imagine: Hans Holbein the Younger (1497 -1543), Lais Corinthiaca (1526).


Citiţi în continuare!