sâmbătă, 23 septembrie 2017

5 romane excelente scrise în plină senilitate



Se pot scrie cărți bune la cea mai profundă senectute (și senilitate), întreabă anacronicul din mine, și răspunsul nu poate fi decît unul singur: mai probabil, nu.

Bătrînul s-a săturat de scris, nu mai găsește cuvinte noi, e stăpînit de idei fixe și de rutine, impulsul creativ i-a secat de mult, iar dacă scrie nu face decît să-și maimuțărească (adică să-și re-scrie) vechile cărți (și e acuzat de manierism). Se dă exemplul lui Immanuel Kant, care avea 57 de primăveri, cînd și-a tipărit Critica rațiunii pure, și 66 cînd a scos Critica facultății de judecare, în 1790. Dar acest exemplu nu este cîtuși de puțin concludent, fiindcă ideile pe care le expune - într-o proză suficient de încîlcită ca să-i îngrozească pe studenți - îi veniseră buluc încă din perioada „precritică”.

Dar romane? Ar fi prea simplu să spun: nu știu, nu cunosc. Un singur prozator a fost foarte fecund la bătrînețe (adică după 60 de ani) și anume José de Sousa Saramago. Dar și în acest caz se pune o problemă asemănătoare: ceea ce face farmecul lui Saramago e locvacitatea ironică a naratorului (de altfel, cea mai puternică prezență din cărțile sale) și ideea acestui narator s-a ivit în mintea lui Saramago cu mult înainte de a-și redacta prima capodoperă, Memorialul mănăstirii, la 59 de ani. A publicat Eseu despre orbire la 73 de ani și Călătoria elefantului (în care naratorul devine de-a dreptul agasant, strident chiar, ce v-am spus în legătură cu manierismul?) la 86 de ani (e, totuși, un record).

Dacă merg înapoi, se cuvine să-l menționez pe Thomas Mann. A publicat Doctor Faustus la 72 de ani și Alesul (un roman excelent, după gustul meu) la 76. Dar Alesul este re-scrierea unei legende medievale, prozatorul avea, așadar, subiectul și trama de-a gata (nu mai trebuia să inventeze nimic), ironia și umorul nu-l părăsiseră (astea mor abia odată cu omul, se vede și din Călătoria elefantului, la Saramago), a ieșit, prin urmare, o capodoperă, dar cine ar cuteza s-o compare cu Muntele vrăjit?

Iar dacă merg și mai în afundul timpurilor, ajung, firește, la contele Lev Nikolaievici Tolstoi. Împlinise 71 de ani, cînd publica Învierea, dar romanul ilustrează perfect suma ideilor fixe ale autorului, toate retrograde, cu excepția anticlericalismului, întotdeauna benefic și salutar. La Haji-Murad, intermitentul scriitor a lucrat între 1896 și 1904 (în 1904 avea 76 de ani). Nuvela s-a tipărit postum. Și e mult mai puțin erodată de idei și obsesii decît romanul...

Dacă merg și mai în afund, nu mai găsesc chiar nimic. Shakespeare și-a încheiat socoteala cu literatura (și teatrul) la 40 de ani. Stătea la moșie și trafica grîu, funcționarii imperiali i-au pus gînd rău (în perioadele de secetă, vindea grîne cu suprapreț), era s-o pățească...


P. S. În imaginea de deasupra notei se poate observa reproducerea unei picturi realizate de tînărul Henri Evenepoel (Belgian, 1872–1899), intitulată Dans l'atelier Gustave Moreau: Le vieillard (1894).


Citiţi în continuare!

miercuri, 20 septembrie 2017

Criticii literari? Niște mari mîncători de clar de lună...



Dacă tot am menționat ieri că Flaubert nu-i prețuia deloc pe criticii literari, m-am gîndit că un citat, sau două, sau chiar trei nu pot decît să ne amuze. Am căutat, deci, volumul de corespondență, tradus prin 1985, și l-am răsfoit foaie cu foaie de la un capăt la altul. Noroc că am subliniat frazele. Altfel nu mă descurcam, n-aș fi terminat nici mîine.

Nu-mi este deloc limpede de ce Flaubert îi afurisea pe critici ori de cîte ori se gîndea la ei, nu prea des, cum vom vedea. Încă nu publicase nimic, nu-l criticase nimeni. Locuia într-un cătun pe malul Senei, într-o riguroasă solitudine. Și nici nu trăise prea mult în Paris, nu coborîse, așadar, în lupanarul găștilor literare antinomice și al premiilor academice. Nu avea nimic de împărțit cu starurile zilei. Neîndoios, socotea critica și istoria literară (dar și eseistica, adică datul cu părerea despre orice, cu egală seninătate și incompetență) sub nivelul operei creative. Iată temeiul: „Critica este pe ultima treaptă a literaturii... Ea vine după epigramă și acrostih, care pretind cel puțin oarecare efort de invenție” (scrisoare din 28 iunie 1853). Avea haz! Oricît de critic literar m-aș socoti (de eseist ce să spun?), nu-i pot nega umorul...

Iată ce am ales pentru azi:


„Ce ocupație supidă este și critica... Mediocritatea își potolește foamea cu această mică hrană cotidiană care, sub aparențe serioase, ascunde vidul. E mult mai ușor să discuți decît să înțelegi, și să pălăvrăgești despre artă, ideea de frumos, ideal etc., decît să faci cel mai mărunt sonet sau cea mai simplă frază” (15-16 mai 1852, scrisoare către Louise Colet, p.113).

„Criticii sînt ca purecii care sar întotdeauna pe așternutul alb și adoră dantelele” (14 iunie 1853, către Louise Colet, p.174).

„O, critici! eternă mediocritate trăind pe spinarea geniului pentru a-l denigra sau exploata! Neam de lăcuste... Ce canalie scîrboasă! Spumeg. Toți acești... farsori cu idei arată de ce sînt în stare atunci cînd se trezesc în fața a ceva sănătos... Bat cîmpii și nu găsesc nimic de spus... Afectați, înfumurați, mari mîncători de clar de lună... Nu sînt nici matematicieni, nici poeți, nici observatori, nici creatori, nu știu nici măcar să expună, să analizeze. Activitatea lor cerebrală, fără scop, nici direcție fixă, se îndreaptă cu un egal temperament către economia politică, literatură, agricultură, legea asupra băuturilor alcoolice, industria inului, filosofie, China, Algeria etc., și toate la același nivel de interes... Ăștia-s indivizii care ne judecă! De fapt, mai bine să fii fluierat, aplauzele lor mi se par mai amare” (2 iulie 1853, scrisoare către Louise Colet, pp.179-180).

„Unde-i criticul care citește cartea pe care o recenzează?” (7 decembrie 1872, scrisoare către George Sand, p.375)


P. S. Gustave Flaubert, Opere 4. Corespondență, traducere de Liliana Alexandrescu-Pavlovici, București: Editura Univers, 1985.

P. P. S. În imagine: Canavesio, Le Diable et le Pendu. Fresque de 1492, Notre-Dame des Fontaines, à La Brigue, près de Nice.


Citiţi în continuare!

marți, 19 septembrie 2017

Viața este ceva hidos. O părere a lui Flaubert



Nu-l interesa decît scrisul, scria febril, stătea două zile la un simplu enunț, și nu se oprea din scris decît noaptea: înainte de a adormi citea cîteva pagini din Montaigne, cel mai înțelept dintre toți, sau scria o epistolă către Louise Colet.

Citea eseurile lui Montaigne în pat. După ce dormea cele șase ore legiuite, se apuca din nou de lucru. Făcea planuri minuțioase, nu începea un nou capitol fără un plan amănunțit, știm asta din Bouvard şi Pécuchet. Nu credea în inspirație. Nu-i plăcea să fie întrerupt, chiar dacă era chemat de Louise Colet. Îi mărturisește nemilos într-o scrisoare: „după întîlnirile cu tine, mă simt veșted, golit de idei, lipsit de voință, îmi pierd ritmul, nu mai pot scrie”. În timpul săptămînii, nu se întîlnea cu nimeni. Nu făcea vizite, nu primea. Nu-l arăta nimeni cu degetul: era un anonim. Se plimba destul de puțin și, uneori, făcea o baie în Sena. O dată pe lună, sîmbăta, era vizitat de un prieten poet și, împreună, își citeau cu glas tare manuscrisele. Prietenul compunea poezii fade, dar era neprețuit pentru spiritul lui critic. Flaubert avea încredere absolută în gustul lui.

Nu-i stima pe criticii literari, îi detesta cu plăcere: „sînt niște paraziți; se folosesc de cărțile recenzate pentru a vorbi, în definitiv și exclusiv, doar despre ei înșiși; spun lucruri aiurea; sînt niște inculți; Sante-Beuve n-a priceput nimic din Salammbô, i-am explicat romanul și degeaba, e îngust la minte, obtuz”. Nu avea încredere nici în editori: „pînă nu simt din tot sufletul că am terminat cartea, nu voi publica nici o pagină, nicăieri; și o voi termina exact cînd va fi gata, nu mă interesează zarva”. Nu-i păsa de glorie, de notorietate: „nu-mi doresc să fiu cunoscut (un om nu înseamnă mai mult decît un fir de praf, la ce bun să-i perpetuezi memoria?), dacă nu prețuiesc nimic, nici o judecată pozitivă nu va face din mine un scriitor valabil, iar dacă am norocul să fiu unul, nici o judecată negativă nu mă poate invalida. Doar nătărăii au păreri ferme cu privire la geniul lor, eu nu sînt un nătărău, habar n-am dacă e ceva de capul meu, asta se va vedea mai încolo, dar eu n-o să apuc acele zile...”.

S-a retras din viață, la nici 30 de ani, pentru a scrie. A mai trăit 30. Făcuse o călătorie în Orient împreună cu prietenul său Maxime du Camp, luase un sifilis, își pierduse toți dinții din gură, cercetase lupanarul lui Kuchuk Hanem, care mirosea a păduchi și a lemn de santal. Iubise cîteva femei. Ajunsese la convingerea că viața este ceva oribil: „Obligă-te la o muncă regulată și obositoare. Viața este un lucru atît de hidos încît singurul mijloc de a o suporta este s-o eviți” (p.261, 18 mai 1857, către domnișoara Leroyer de Chantepie). Și încă: „Urăsc viața...”.

Nu știu dacă viața este cu adevărat un lucru hidos. Filosofii cinici așa cred. Dar e greu să fii un cinic riguros...


P. S. În imagine: Matthias Stomer ((1600-1652), Vieille femme à la chandelle (1640).


Citiţi în continuare!

luni, 18 septembrie 2017

Sînt atît de grăbit încît nu mai am timp să citesc repede...



De la o vreme, fac tot posibilul să citesc cît mai încet. A citi încet înseamnă a citi de plăcere. Oricît de ciudat ar părea și oricît de retrograd m-ați găsi, într-o epocă în care toată lumea se grăbește, eu citesc cît pot de încet (am constatat cu surpriză că pot), așezat, metodic, reflexiv...

Să mai spun? Nu-mi place graba nereflectată, graba de dragul ei însăși, graba fără un scop precis (sau cu unicul scop de a achiziționa informații), nu accept agitația ca finalitate metafizică a vieții, și, ca să mă întorc de unde am purces, nu-mi place să citesc repede. Să vă spun și de ce.

Întrebarea cu privire la viteza de lectură m-a frisonat o vreme, demult, cred că încă nu împlinisem 25 de ani. Prietenii mă striveau cu viteza lor. I-am întrebat care este secretul. Mi-au șoptit misterios: „citirea rapidă”, speed reading. Am căutat, deci, un manual de citire grăbită (pe sărite, în diagonală, fotografic etc.). L-am parcurs lent, cu însemnări și extrase, am subliniat unii termeni, ca să-i fac în ciudă autorului. Am mai consultat unul. Nu se deosebea prin nimic de cel dintîi. Principiile erau aceleași: simple. Și arhaice. Le reproduc pentru cei interesați.

În primul rînd, cînd citești, nu trebuie să verbalizezi. Străbați pagina efectiv numai cu ochii, ca sfîntul Ambrosius, magistrul lui Augustin. Limba trebuie să rămînă cît se poate de destinsă...

În al doilea rînd, trebuie să cuprinzi cu privirea cît mai mult dintr-o pagină, un fragment uriaș, o frază inextricabilă, în stilul lui Saramago, al lui Marquez, al lui Immanuel Kant.

În al treilea rînd, trebuie să descoperi cuvintele-cheie dintr-o frază sau dintr-un paragraf. Renunți la verbe, conjuncții și prepoziții, la epitete. Alegi numai substantivele.

Și, în fine, trebuie să ții tot timpul un deget în gură, ca să-l ai umezit și să poți întoarce fulgerător paginile... E nevoie de exercițiu, firește. Și de un scop precis.

Cînd căutăm ceva, un rînd subliniat într-o lucrare, un portret, o sintagmă inedită, un adjectiv monahal, o informație bibliografică, un titlu interminabil, date despre un autor, despre o publicație științifică, fiecare dintre noi va citi rapid. Dar dacă ai terminat facultatea și vrei să înțelegi cît de cît lumea și să te înțelegi și pe tine, lectura rapidă nu se recomandă defel.

Rapiditatea depinde așadar de scop, de natura cărții, de vîrstă, de împrejurări etc. Îi dau dreptate eseistului Joseph Epstein care afirmă într-un articol că străbate cărțile de regulă foarte, foarte încet și că însăși noțiunea de lectură rapidă îi repugnă. Cu cît cartea este mai bună, cu atîta ritmul lecturii se cuvine a deveni mai lent, mai minuțios.

Cam așa citesc și eu. Pricina este simplă: mă tem - ca și Epstein - că nu voi mai avea timp pentru o nouă re-citire. Viața este îngrozitor de scurtă. De la o vîrstă, simțim certitudinea aspră că parcurgem pentru ultima dată cartea la care ne-am oprit și că nu vom avea, în puținul răgaz care ne-a rămas, o altă ocazie de a-i răsfoi paginile, de a cîntări eleganța cutărui epitet, adevărul unui enunț, înțelesul...


P.S. În imagine: Balthasar Klossowski supranumit «Balthus» (1908-2001), Katia lisant (1974).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 16 septembrie 2017

Nymphomaniac, 3



N-aș fi remarcat numele Marian Engel, dacă el n-ar fi fost grafiat greșit (cu un s supranumerar) la pagina 35 din cartea lui Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă. Mi-am închipuit eu că Engels nu poate avea o stră-nepoată în Canada.

Spre rușinea mea, n-am știut nimic-nimic despre Marian Engel pînă acum, deși nu mă îndoiesc că unii cititori au auzit de ea și-i cunosc în mare biografia tumultuoasă. Engel a murit de un cancer la 50 de ani, după ce publicase, în 1976, un roman șocant, scandalos, inuman (respins inițial de edituri, hulit, lăudat și premiat, în cele din urmă), Bear, Ursul (și Faulkner a scris o povestire cu acest titlu).

Despre romanul lui Engel s-a spus că reprezintă „the most controversial novel ever written in Canada”. Așa este. E vorba de o povestire „erotică” (unii critici rigoriști au catalogat-o drept „pornografică”), în care protagonista, pe nume Lou, o tînără bibliotecară, se îndrăgostește de ursul care bîntuie domeniul colonelului Cary. Lou fusese chemată pentru a inventaria și cataloga documentele și biblioteca fostului proprietar. Studiază materialul adunat de colonel, citește cu interes o seamă de legende zoologice. În definitiv, Lou visează (și își dorește) o iubire adevărată, dar bărbații pe care îi cunoaște o privesc fără excepție (și o folosesc) ca pe un simplu „obiect erotic”. Lou nu cunoaște decît întîlnirile pe furiș (și în grabă), nici un bărbat nu pare dispus să investească măcar un dram de tandrețe (de iubire nu mai vorbim) în relația cu pătimașa femeie.

Marian Engel a scris, astfel, un roman despre singurătate, despre dorință și frustrare, despre instinct, inocență, interdicție și vinovăție. Redactînd acest roman, autoarea a urmat sugestiile unei legende naționale „totemice”, intitulată The Bear Princess. Romanul ei a primit în 1976 Governor General's Literary Award - din juriu a făcut parte și Alice Munro -, dar a fost invectivat de către Scott Symons ca fiind „o cangrenă spirituală..., o uniune faustică cu diavolul”.

În cartea aceluiași Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, la pagina 214, am găsit un pasaj semnificativ din Bear, pe care îndrăznesc să-l reproduc în încheiere. Puțin din puțin. Deci:

„A lins. A încercat. Ea ar fi putut fi un purice pe care el îl căuta. I-a lins sfîrcurile pînă ce i s-au întărit și i-a scormonit buricul. Cu mici mișcări l-a orientat spre sud. Și-a săltat șoldurile ca să-l ajute...
- Ursule, ursule, i-a șoptit, jucîndu-se cu urechile lui. Limba, musculoasă, dar capabilă să se lungească ca un țipar, i-a găsit toate locurile secrete. Și, ca nici o ființă umană pe care o cunoscuse, a perseverat în a-i oferi plăcere. Cînd și-a dat drumul, a plîns, iar ursul i-a lins lacrimile”. 

Restul poate rămîne pentru imaginația cititorilor...

P. S. Am copiat din Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu, București: Nemira, 2016, 248p., 44, 90 lei.


Citiţi în continuare!

miercuri, 13 septembrie 2017

De ce să mă tem de moarte? Icre negre am mîncat, femei am avut, mi-am cumpărat pînă și un Dodge...



Nu știu dacă toți oamenii își fac bilanțul, cînd sînt pe moarte, sau în preajma ei. Mai degrabă, nu. Au ceva mai urgent de realizat. Și, oricum, de obicei (sau întotdeauna), moartea le-o ia înainte, e mai agilă decît bietul muribund. Și apoi, la ce bun să faci adunări și scăderi (5 momente de fericire, alte 5 de necaz, 5 momente nedecise, nici albe, nici negre, de culoarea spălăcită a vieții), cînd știi prea bine cu tot nu-ți vor folosi la nimic. În fond, nimic nu te consolează după ce ai închis ochii o dată pentru totdeauna. Cinic vorbind, adică alungînd orice iluzie, bilanțul cu pricina nu poate transforma faptul morții în ceva înălțător, într-o epifanie.

Îmi amintesc că poetul Mihai Ursachi a mărturisit odată că nu simte nici cea mai mică spaimă în fața morții: „de ce m-aș teme de ea, icre negre am mîncat, vin de Porto am băut, femeile m-au căutat, și nu în număr mic, lumea am colindat-o, am locuit în Țicău, în Lisabona, în La Jolla, în Texas, în California, l-am citit pe Heidegger pe cînd înotam pe spate în Pacific, mi-am cumpărat un Dodge încăpător (pot urca zece femei în el și tot mai rămîne loc pentru a unsprezecea), de muncit n-am muncit nici o secundă la Stat, n-am fost rob nimănui, sînt în orice clipă pregătit, moartea poate să vină oricînd, o aștept...”. Era în 1990, Ursachi avea 49 de ani. A murit în 10 martie 2003. N-am conchis din afirmația lui că un om trebuie să mănînce neapărat icre negre pentru a spune că a trăit din plin și că nu se teme de moarte. Și n-am dedus, firește, nici măcar faptul că poetul chiar nu simțea un frison, cînd se gîndea la sfîrșit.

Sigur, oamenii trăiesc dintotdeauna ca și cum nu vor muri niciodată, pentru ei moartea este o imposibilitate, se întîmplă doar altora. Bilanțul vieții este, așadar, o raritate, un lux întunecat, deși în Evul Mediu, era o practică obișnuită. Mai nou a devenit ceva facultativ, un moft, o preocupare bigotă, ceva desuet.

Și totuși, vi-l amintiți pe Don Fabrizio Corbera, principe de Salina, duce de Querceta, marchiz de Donnafugata, protagonistul romanului Ghepardul? Am recitit de curînd (asta înseamnă chiar ieri) partea a șaptea a cărții lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, care începe așa: „Don Fabrizio cunoştea senzaţia aceea dintotdeauna. De zeci de ani simţea cum fluidul vital, facultatea de a exista, viaţa deci, şi poate şi voinţa de a continua să trăiască se scurgeau din el încetul cu încetul, dar necontenit, ca firişoarele de nisip care se îngrămădesc şi curg unul după altul fară grabă şi fară opriri prin orificiul strîmt al unei clepsidre” (p.230).

Și apoi: „Făcea ultimul bilanţ al vieţii sale, voia să strîngă la un loc, din imensul morman de cenuşă al indiferenţei, firişoarele de aur ale momentelor fericite... În umbra care se întindea încercă să socotească cît timp trăise cu adevărat: creierul nu mai reuşea să facă un calcul simplu... 'Am şaptezeci şi trei de ani, am trăit cu adevărat, vreo doi... trei cel mult'. Dar durerile, plictiseala cît însemnaseră? Era inutil să se forţeze să socotească: tot restul, şaptezeci de ani” (pp.239-240).

Din păcate, concluzia este una singură: nu-i bine să-ți faci un bilanț decisiv, mai ales cînd nu mai ai posibilitatea de a-l corija și îmbunătăți. Rezultatul iese întotdeauna (dar întotdeauna!) negativ. Decît să trăiești încă o dezamăgire, mai bine îl amîni indefinit... Judecata o vor face alții...


P. S. Am folosit: Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, traducere de Gabriela Lungu; cuvînt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi, Bucureşti: Humanitas Fiction, 2011.

P. P. S. În imagine: Georges de La Tour, La Madeleine aux deux flammes (1642-1644).


Citiţi în continuare!

marți, 12 septembrie 2017

Borges și enigma lui Shakespeare



Jorge Luis Borges știa englezește, chiar dacă vorbea limba cu un accent aristocratic (ceea ce-l făcea greu inteligibil), și era un statornic admirator al lui Shakespeare, despre care, de altfel, a scris mai multe eseuri (cel mai cunoscut fiind, am impresia, „Memoria lui Shakespeare”).

Încă din 1964, Borges a compus un eseu intitulat „Shakespeare's Enigma”, în care discuta falsa și inutila problemă a identității dintre autorul tragediilor și sonetelor și individul concret, născut în Stratford-upon-Avon, în 1564, și decedat tot acolo în 23 aprilie / 3 mai 1616. Shakespeare nu făcuse școli înalte (urmase o „școală de gramatică” în satul natal), după care devenise actor (și dramaturg) în Londra. Puținătatea studiilor sale părea în total dezacord cu evidenta erudiție din piesele de teatru. De unde atîta știință la un actor cu numai cîteva clase de citire și scriere? Deci Shakespeare din Stratford-upon-Avon nu avea cum să redacteze tragediile lui Shakespeare din Londra. Scurt spus: Shakespeare nu a fost Shakespeare. Numele Shakespeare e, neîndoios, pseudonimul altcuiva, poate al lui Francis Bacon, poate al lui Marlowe...

Asta fără a mai pune la socoteală faptul că de la Shakespeare (oricine a fost el în realitate) nu s-a păstrat nici un manuscris, nici măcar o pagină. În eseul din 1964, Borges discută ipoteza identității „adevărate” a lui Shakespeare și conchide cu mult bun simț, în pofida opiniilor amatorilor de scandal, că omul care s-a născut în Stratford (și a murit tot acolo) este, chiar este, culmea!, însuși autorul poemelor, sonetelor și pieselor de teatru semnate cu numele William Shakespeare.

În 1976, la Washington D. C., s-a organizat un mare congres dedicat lui Shakespeare la care a participat crema specialiștilor în domeniu. A fost invitat, firește, și Jorge Luis Borges. Prozatorul a anunțat că va discuta despre „enigma lui Shakespeare”. Prelegerea lui trebuia să fie punctul culminant al congresului. Și, în definitiv, a fost. Cu multe ore înainte, salonul de la hotelul Hilton a fost luat cu asalt, fanii lui Shakespeare și fanii lui Borges s-au bătut pentru un scaun. Martori credibili estimează publicul la peste o mie de auditori emoționați. Alții vorbesc de cîteva mii. N-am fost acolo, nu mă pronunț...

Cînd a apărut Borges îndrumat de doi bărbați solemni spre un podium în fața unui microfon, sala s-a ridicat în picioare și a izbucnit în ovații. Manifestările zgomotoase au ținut aproape un sfert de oră. Borges a rămas drept și a așteptat ca mulțimea să-și revină în simțiri. Cînd s-a făcut liniște, prozatorul a început să vorbească. În imensul salon s-a auzit doar un „vag mormăit”. Nu se distingea nimic clar. Din cînd în cînd, cei din față, privilegiații, ghiceau un singur cuvînt: „Shakespeare”. După care mormăitul continua. Și din nou „Shakespeare”, și din nou mormăitul. Prelegerea a durat mai bine de o oră. Nici un savant n-a părăsit salonul. Toți au așteptat într-o sfioasă reculegere. Și nimeni n-a îndrăznit să meargă la microfon și să-l apropie de buzele ilustrului prozator. Microfonul fusese așezat prea sus, nu putuse capta prețiosul verb. La sfîrșitul conferinței, auditoriul s-a ridicat în picioare și a izbucnit încă o dată în ovații. Savanții s-au bulucit să strîngă mîna oratorului, să-l îmbrățișeze cu gratitudine, pradă unui entuziasm subînțeles. Dacă n-au încetat, pesemne că ovațiile se mai aud și astăzi, după atîta amar de vreme...


P. S. Am găsit anecdota în Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu, București: Nemira, 2016, pp.95-96. Cel care a asistat la prelegerea lui Borges și a consemnat amănuntele prețioase, notează Manguel, a fost Jan Kott.


Citiţi în continuare!