Nu credeam să învăț a muri...

În 1977, Vladimir Jankélévitch (1903 – 1985) a publicat o carte masivă pe tema morții. Titlul ei este Tratat despre moarte. A redactat aproape 700 de pagini. Mai tîrziu, Jankélévitch a declarat într-un dialog: tot ceea ce am scris în tratatul meu dovedește că moartea se sustrage vorbirii (și discursului, în genere). Am scris (despre moarte) pentru a arăta că nu se poate scrie nimic cu sens (despre moarte).

Într-o secțiune din carte, Vladimir Jankélévitch afirmă că nimeni nu poate învăța să moară. Înveți să cînți la flaut. Înveți să dansezi. Înveți limba latină sau greaca veche. Dar nu poți învăța să mori. Faptul morții (faptul de a muri) nu poate fi exersat, fiindcă nu este repetabil (în cazul unui individ). Mori și gata. Moartea ne ia întotdeauna prin surprindere.

Cu toate acestea, mulți filosofi au susținut contrariul. Filosofia te învață să mori. În De brevitate vitae, Seneca afirmă de multe ori acest lucru. Marcus Aurelius face același îndemn: învață, suflete, să mori. Peste secole, în Eseuri, Michel Eyquem de Montaigne conchide: ”A filosofa înseamnă a învăța să murim”. În ce sens?

Nimic nu este mai cert decît faptul morții. Deși, adesea, omul se comportă ca și cum ar fi nemuritor. Nici Seneca, nici Marcus Aurelius, nici Montaigne nu pretind că ar cunoaște ”secretul” morții. Singurul fapt care stă în puterea noastră este atitudinea față de moarte. Unii  simt faptul de a muri ca pe o nedreptate. Era, de pildă, convingerea lui Eugène Ionesco. Alții văd în el o rușine, un eveniment impudic, nemeritat. Așa gîndea G. Ibrăileanu.

Ce cred, în schimb, filosofii amintiți mai sus? Care este îndemnul lor? Simplu: să ne păstrăm cumpătul, să rămînem senini. Citez, încă o dată, din cugetările lui Marcus Aurelius: ”Așteaptă cu seninătate, fie stingerea vieții, fie transformarea ei!” (v: 33).

Dacă nu putem învăța să murim, putem învăța măcar cum să întîmpinăm sfîrșitul.

P. S. Antoine de Pereda (1611 - 1678), Vanité ou allégorie du temps qui passe.


Citiţi în continuare!

Ubi sunt?

Toată lumea cunoaște poezia lui François Villon (c. 1431 - 1464), Ballade des dames du temps jadis. Versetul Mais où sont les neiges d’antan, ”Dar unde sînt zăpezile de altădată!” (care este, la Villon, o exclamație dezamăgită și nu o întrebare vană) a fost cîntat și rescris de către poeți (teologi, filosofi) de nenumărate ori. În fond, însuși François Villon repeta aici o temă ilustră a viziunii medievale (și nu numai). Ea poate fi rezumată prin întrebarea ”ubi sunt?”. Nu se poate stabili o origine a acestui refren obsesiv. Și nici nu are rost. Ar trebui, poate, să recitim Eclesiastul...

Voi reproduce, mai întîi, în traducerea lui Șerban Foarță, prima strofă a baladei :

”Ci spune-mi: nurii unde i-s
Rîmlencei Flora și pe unde,
Cu vară-sa dintîi, Thaïs,
Archipiada se ascunde;
Și unde-i Echo, ce-ți răspunde
De peste gîrlă, -n adieri,
De-o frumusețe de neunde?
Ci unde-i neaua de mai ieri!”

Răsfoind cugetările împăratului Marcus Aurelius (121 - 180), cad, iată, peste următorul pasaj: ”Dacă reflectezi asupra lui Satyrion, închipuie-ți un socratic...; și privindu-te, imaginează-ți unul dintre împărați... Apoi pune-ți întrebarea: Unde sînt ei acum? - Nicăieri și pretutindeni. Astfel făcînd, nu vei mai vedea în lucrurile omenești decît fum și nimicnicie...”  (X: 31).

Cugetarea lui Marcus Aurelius arată că tema lui ”ubi sunt?” îi preocupa pe filosofi încă din Antichitatea tîrzie...

P. S. În imagine, Georges de la Tour (1593 - 1652), Madeleine à la veilleuse.


Citiţi în continuare!

Viața ca ediție bipontină

Găsesc în Aforisme  asupra înțelepciunii în viață, o foarte frumoasă analogie.

Iată ce scrie Arthur Schopenhauer la pagina 147 (folosesc ca de obicei versiunea publicată de Editura Albatros în 1992):

”Experiența se poate compara cu textul, iar meditarea și multe cunoștințe cu comentariile lui. Multă meditare și multe cunoștințe cu puțină experiență seamănă cu edițiile ale căror pagini cuprind 2 rînduri de text și 40 [de rînduri] de comentarii. Multă experiență cu puțină meditare și puține cunoștințe seamănă cu edițiile bipontine, fără note, care lasă multe lucruri neînțelese”.

În legătură cu termenul ”bipontin”, este potrivit să spun că provine de la numele orașului german Bipontium (Zweibrücken). În Bipontium au funcționat cîndva o tipografie și o casă de editură.  Se pare că volumele publicate aici (edițiile bipontine din autorii clasici) nu l-au mulțumit pe Schopenhauer, întrucît nu aveau nici o explicație.


Citiţi în continuare!

Modestia

N-am înțeles niciodată ce-i împinge pe oamenii foarte inteligenți să împărtășească atîtea idei fixe. Unul dintre acești oameni hiper-inteligenți a fost cu siguranță Arthur Schopenhauer. Dar, cu excepția lui Constantin Noica, nu am întîlnit un ins cu mai multe idei fixe. S-ar putea, totuși, ca inteligența și ideile fixe să țină de (și să se manifeste în) domenii strict separate. Poți fi inteligent în metafizică și ininteligent în etică.

Bravul Schopenhauer este, de obicei, inteligent în filosofia practică. Este adînc și util cînd vorbește despre naționalism, despre modestie, despre vanitate și orgoliu, despre puterea (în nici un caz justificată) a opiniilor celorlalți asupra noastră. Are dreptate cînd afirmă că fericirea multora atîrnă de capul și opiniile altora.

În schimb, de îndată ce atinge problema iubirii, inteligența lui Schopenhauer se stinge. Își pierde umorul și buna dispoziție și devine grav, solemn, posac, acru. În acest moment, el se lasă cu totul în voia ideilor fixe. Nu voi cita astăzi nici un filosofem schopenhauerian despre femeie și amor. Nu vreau să-i obosesc pe cititori.

Transcriu cîteva propoziții despre modestie. Folosesc Aforisme asupra înțelepciunii în viață în traducerea lui Titu Maiorescu (ediția de la Albatros, 1992, p.69).

Iată: ”în ce privește modestia, această virtute este o minunată invenție a oamenilor de nimic, conform căreia fiecare trebuie să vorbească despre sine de parcă ar fi și el din tagma lor, așa încît să se producă o perfectă egalitate a nivelului și să se creadă că nu există în lume decît oameni de nimic”.

Nu știu dacă este chiar așa. Dar ceea ce-mi displace profund la mulți dintre contemporanii mei este modestia ipocrită, căznită, unsuroasă. Prefer cinismul cel mai sec acestei umilințe travestite.

P. S. În imagine: Edme Camille Martin-Daussigny, L'Envie, l'orgueil et la colère.


Citiţi în continuare!

Breviarul sceptic: primirea critică (9)

În numărul pe aprilie 2013 al revistei Ateneu, în pagina 5, Silvia Munteanu recenzează Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate (Iași: Polirom, 2012). Titlul recenziei este ”Valeriu Gherghel: lecția de simplitate”.


Citiţi în continuare!

Faceți din dragoste un lux

Dacă nu știați ce este iubirea, iată răspunsul savuros al lui Arthur Schopenhauer (1788 - 1860). Voi cita din Convorbiri cu Schopenhauer, traducere de Ana Florescu, Iași: Polirom, 1998, p.82:

”Iubirea este răul. Această tulburare care vă vrăjește, această seriozitate, liniște, nu-s decît o mașinație a geniului speciei.

Adolescentul, gata să moară pentru cea pe care o iubește, în a cărui privire mîndră strălucesc scînteile generozității, și fecioara, a cărei grație asemenea aurorei îi face pe bătrîni să țîrîie între ei ca niște greieri și-i îngenunchiază pe toți cei ce poartă o inimă de bărbat, nu sînt altceva decît două mașini [două automate, n. m. V. G.] în mîinile acestui spirit ingenios.

Acesta n-are decît un gînd, un gînd pozitiv și fără poezie, perpetuarea neamului omenesc. Admirați, dacă vreți, procedeele sale; dar nu uitați că el nu se gîndește decît să umple golurile, să repare breșele, să mențină echilibrul între provizii și risipă, să aibă mereu din plin populat grajdul de unde durerea și moartea își vor alege victimele.

Faceți din dragoste un lux și un mod de a petrece timpul, și tratați-o ca un artist. Geniul speciei este doar un industriaș care nu urmărește decît producția”.

Acesta este citatul. Nu voi face acum decît două observații. Prima: Arthur Schopenhauer reduce erosul la sexualitate. Nu-i cel mai mare păcat. L-au comis și alți gînditori (teologi, filosofi, fenomenologi, pozitiviști).

A doua observație: dacă omul / amantul este doar un automat (sau o marionetă) în mîinile geniului orb al speciei, nu putem explica mulțumitor două lucruri mărunte. Și anume: preferința unui individ pentru altul (afinitatea dintre ei) și fidelitatea lor (fidelitatea Penelopei pentru Ulysse, a lui Ulysse pentru Penelopa).


Citiţi în continuare!

Femei și filosofi (1)

Rog cititoarele să nu ia în seamă aceste suave insulte metafizice. Este un fapt arhicunoscut: filosofii nu se pricep la femei (în măsura în care se pricep la idei). Prin definiție (și structură), ei nu au acces la strașnicul mister feminin...

Prima opinie aparține, firește, lui Arthur Schopenhauer (1788 - 1860). Citiți și savurați: ”leul are ghearele și dinții, elefantul - colții, taurul - coarnele, iar sepia, pentru a-și ucide dușmanul sau a-l alunga, dă drumul cernelii și tulbură apa: iată adevăratul analog al femeii. Ca și sepia, ea se învăluie în disimulare ca într-un nor, și se simte [acolo] la largul ei” (***, Convorbiri cu Schopenhauer, traducere de Ana Florescu, Iași: Polirom, 1998, p.35).

P. S. În imagine: Alessandro di Mariano di Vanni Filipepi sau Sandro Botticelli (c. 1445 – May 17, 1510): Madonna del Magnificat (1481).


Citiţi în continuare!