duminică, 16 septembrie 2018

Numai unghia de-i pupi, în bucăți o să te rupi. Iubirea în neolitic


Mă uit la gazetă. Nu trece ziua fără să aflăm o noutate, o nebunie, un zvîc. Nu trece ziua fără o surpriză. Nu trece ziua fără o veste originală. Inventivitatea și ineditul lumii întrec cu mult putința minții noastre de a primi lovitura. Contemplăm ca trăsniți spectacolul și nu ne dumirim. E aievea sau e numai o fantasie răsăriteană? Sau e doar fandacsie și moft? Nu mă încumet să dau un răspuns. Mă gîndesc...

Nu spun o noutate. Încă bătrînul Blaise Pascal constatase fără milă (într-unul din „panseurile" sale, dacă nu va fi fiind cumva constatarea lui Montaigne): ceea ce e adevăr în regatul Frîncilor, unde pînă și regele este chel, e minciună dincolo de Pirinei. Ceea ce este permis aici e prohibit dincolo. Ceea ce pot face Eva și Adam în Eden nu mai pot face în afara Edenului. Binele și răul își schimbă în permanență măștile, locul, semnificația. Plusul e cu minus la Madrid, dar minusul e cu plus la Uppsala.

În Regatul Unit, ești moral și decent dacă strîngi moale mîna reginei Elisabeta și schițezi o reverență. În România, însă e de prost gust. În România, trebuie să pupi mîna damelor (nu numai să le strîngi sfios vîrful degetelor) și, uneori, să le pupi și pe năsuc. Dacă nu le pupi apăsat, dacă nu le cuprinzi (pipăindu-le și pe spate), arăți că ai fost prost crescut. Ceea ce era adevăr și morală peste Canalul Mînecii e scandal și falsitate dincoace. Prin educație și obicei, britanicul e reținut, românul, exuberant. Asta e...

Dar să vin la concret și să dau și-un parexampl. Populația globului s-a extaziat nu demult, cînd, în nordul Italiei, s-a descoperit un mormînt vechi de mai bine de cinci milenii. În zisul mormînt, un cuplu îmbrățișat (ea + el). Arheologul Elena Menotti, șefa echipei care a făcut funerara descoperire, a mărturisit presei (și, prin intermediul presei, întregii lumi emoționate): „Pînă în prezent nu s-a descoperit nici un mormînt din neolitic în care să fie îngropate două persoane și cu atît mai puțin doi oameni care se îmbrățișează (sic!)". După care dna Menotti a scos un suspin înduioșat. Presa a oferit vulgului profan și o poză. În rama pozei se pot observa cu maximă claritate două schelete unite printr-o îmbrățișare eternă. Față către față, rost către rost, radius lîngă cubitus, tibie lîngă peroneu. O iubire neclintită precum cea evocată de trubaduri și romantici. Nu numai cuplul de oseminte amestecate a impresionat pînă în afund omenirea, dar și dantura perfectă a amanților. Nimic nu scapă unei priviri obiective.

Prin urmare, iubirea înfrînge timpul. Și închipuirea. Dar ceea ce era moral acum cinci mii de ani a devenit o insultă și o desfrînare astăzi. Îmbrățișarea de odinioară sugera puritatea și abstinența. Îmbrățișarea de astăzi a devenit în ochii lumii obscenă. O știre recentă  ne informează că un actor american (Richard Gere, să zicem) și-a permis să sărute în public o actriță din India (să o numim Shilpa Shetty). Între noi fie vorba, Shilpa nu arată rău / nu arăta acum cîțiva ani. Mulțimea din Jaipur s-a mîniat, a ieșit furioasă pe străzi, a țipat lozinci, și „a cerut pedepsirea imediată a făptașului".

Un procuror vigilent a chemat-o, așadar, pe actriță în justiție și a ordonat arestarea imediată a veneticului. Oriunde s-ar afla. De fapt, actorul nu făcuse decît să parodieze niște mișcări exersate și în filmul din 2004, Să dansăm? ("Shall We Dance?"). În film obiectul neînsuflețit al efuziunilor sale fusese cîntăreața Jennifer Lopez. Publicul nici nu reținuse episodul...

Mă întorc, deci, la constatarea amicului Blaise Pascal. Ceea ce e permis morților din neolitic nu se cuvine viilor de azi. Și ceea ce e indicat în iad nu se recomandă în rai. Morala depinde de longitudine. Inventivitatea lumii e miraculoasă. Nil admirari, spunea poetul latin. Să nu te mai miri de nimic...


P. S. În imagine: Pierre Robillard (Canada), La recontre des amants ou l'amour fou (inspiration de Rodin).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 15 septembrie 2018

O zvăpăiată alături de un rege pasionat de biliard: Carmen Sylva



O biografie deferentă a reginei Elisabeta a scris în limba franceză istoricul Gabriel Badea-Păun. În traducerea Irinei-Margareta Nistor, volumul a apărut, într-o a cincea ediție, la editura Humanitas sub titlul Carmen Sylva. 1843-1916. Uimitoarea regină Elisabeta a României. Viața reginei trezește încă un interes susținut...

Nu este prima biografie a femeii care i-a stat alături (mai bine de 40 de ani) regelui Carol I. Carmen Sylva (pseudonimul ei literar) a știut încă din timpul vieții să-și facă admiratori fanatici (sau doar interesați), care i-au consemnat minuțios cugetările, gesturile, elanul poetic și multiplele-i înzestrări. Carmen Sylva a scris neobosit poezii în linia unui romantism decorativ și superficial, romane de aspect contorsionat-morbid, cu sinucideri din amor și sacrificii afective, drame de inspirație mitologică etc. A pictat și a lucrat broderii fanteziste, în vecinătatea kitschului celui mai bizar. Dar, mai ales, a încercat să-și transforme existența de zi cu zi după principii dramatice, a fost și regizor și actor. Pe lîngă foarte prozaicul și rigidul rege Carol I, Carmen Sylva a fost pata de culoare, principiul dinamic al dinastiei care a pus bazele României moderne.

Cînd s-au întîlnit pentru prima dată, în 1869, în urma unor intrigi întortocheate (cîteva monarhii le-au țesut), Carol I avea 30 de ani și părea un principe lipsit de viitor, așezat pe un tron nesigur și într-un loc nebulos, în timp ce Elisabeta de Wied constituia deja un „caz dificil": avea 26 de ani, o dantură strălucitoare, ochi albaștri, părul castaniu, o constituție robustă și se caracteriza îndeosebi, în absența farmecului fizic, prin „mult spirit și suflet" (cum ne asigură un martor binevoitor) și printr-o „educație aleasă", apreciată și de împăratul Napoleon al III-lea, printre alții. În cuvintele unui portretist al vremii, Carmen Sylva era „mai degrabă draguță decît frumoasă și mai curînd grațioasă decît draguță”.

Cam așa:


Nu a fost, desigur, o căsătorie din dragoste, o combustie în doi, o ardere de tot. Au decis interesul și rațiunea de stat. Între cei doi tineri exista, de altfel, contrastul cel mai violent. Elisabeta era vioaie și dizertă, voia să strălucească la propriu, inclusiv prin ținute și podoabe. Carol I, în schimb, era, mai degrabă, taciturn și placid. Elisabeta avea idei politice „republicane"; Carol I era un conservator inflexibil. Elisabeta detesta formalismul și ritualul presupuse de protocolul princiar; Carol I, dimpotrivă, participa senin la complicatul ceremonial al Curții. Elisabeta avea avînturi lirice. Carol I era, în primul rînd, un ofițer de carieră, anost și posac. Cu toate acestea, căsătoria s-a încheiat repede, cu oarecare fast și, mai ales, cu o nobilă sobrietate.

La masa festivă, care s-a desfășurat în castelul din Koblenz (una din reședințele regelui Prusiei), meniul a cuprins printre altele (citez selectiv de la p.74): „supă-cremă de vînat după o rețetă cinegetică, vin de Madera, antreuri regale, păstrăvi cu sos olandez, șampanie, filet de porc à la Goddard, Scharzhofberger, salam de fazan cu trufe, homar în aspic, vin Château Lafite, curcan umplut cu trufe, căprioară la cuptor, salată, Marcobrunner, mazăre, terină [pateu copt] de potîrnichi roșii, compot, cap de mistreț, șarlotă rusească de cafea, Porta port, tort (bombă) de înghețată, deserturi". Îndată după ceremonie, cei doi însurăței au pornit către țară.

Ca peste tot, și în București, Elisabeta a fost frapată, firește, de meschinăria clădirilor și a străzilor, de duhori și murdărie. Dar se va obișnui curînd cu aspectul glodos al capitalei. Menajul va fi liniștit, cu puține tulburări – doar exilul reginei la Veneția, în 1891-1892, a întrerupt calmul familiei regale , dar lipsit de fericire. Fiica celor doi, principesa Maria, a murit la numai patru ani, în 1874, de scarlatină. Regina nu va mai avea copii.

În lipsa distracțiilor, Elisabeta începe să scrie și să traducă (din românește în germană) poezii populare. În anii ‘80 ai secolului al XIX-lea, devine un nume respectat în Europa, măcar prin puterea de a sfida conveniențele. Se îmbrăca destul de dubios, trecea în ochii tuturor drept o făptură originală cu o minte îndrăzneață: „peste rochiile albe de mătase stil tunică, împodobite cu bijuterii pe cît de mari, pe atît de false, la care doar efectul decorativ conta, Elisabeta a asortat dantele făcute chiar de ea, în colaborare cu doamnele de onoare... Regina se înfășura în ample mantouri informe, garnisite adesea cu blănuri rare, împopoțonîndu-se cu pălărioare caraghioase, care aduceau a bonete de noapte. Îndrăznelile în felul în care se îmbrăca stîrneau sentimente amestecate, între mirare, ilaritate și milă..." (p.149).

Alături de regele Carol I, care a rămas proverbial prin echilibru și bun simț, Carmen Sylva a visat, poate, să fie un soi de zeiță a vînătorii, cu alai de cavaleri chipeși, o Diană zvăpăiată și imprevizibilă. Nu a reușit întotdeauna. A fost, totuși, perechea potrivită pentru nefericitul monarh.


P. S. N-am aflat ce înseamnă „Porta port”, deși nu cred că în carte e o greșeală de tipar.

P. P. S. În imaginea dintîi: Pietro Antonio Rotari (1707 - 1762), Diana, goddess of the hunt, leaning against a tree. În a doua imagine: prototipul real.


Citiţi în continuare!

vineri, 14 septembrie 2018

Dacă zăriți un scriitor prăbușit de durere pe trotuar, nu ezitați nici o clipă, sunați la 112



Îmi plac teribil oamenii foarte siguri pe ei. Și, mai ales, oamenii care sînt foarte siguri pe viitor.

Și nu numai că-mi plac, dar îi și invidiez, chiar dacă știu că invidia este un sentiment foarte urît (și foarte costisitor). Admirația nu te costă nimic, de cele mai multe ori îți dă o stare de euforie, de jubilație, iubești dezinteresat, pe gratis. În schimb, invidia îți provoacă întotdeauna dureri la ficat și tremurături.

Știu cazul unui scriitor foarte important, care a făcut o chestie din asta pe trotuar, s-a uitat într-o gazetă și a aflat astfel că un alt scriitor (mult mai puțin important, firește) avea o lectură publică într-un stabiliment din Berlin sau din Paris, nu mai țin bine minte, a trecut multă vreme de atunci. „Lume ingrată, îndrăznești să mă persecuți?”, a mai apucat să exclame scriitorul foarte important și s-a prăbușit secerat pe caldarîm. A zăcut cît a zăcut, s-a uitat printre gene și, cînd a observat că nu-i vine nimeni la căpătîi, că nu strigă nici un admirator: „Mooooooare un scriitor foarte important! Săriiiiiți! Chemați ambulanța! Să vină Arafat! Ministrul Sănătății încă nu e aici?”, s-a ridicat demn, s-a scuturat de praf și s-a dus acasă, deși ficatul tot îl mai înțepa, că așa e ficatul, are inițiative private.

Cam asta pățești dacă invidiezi pe degeaba și visezi lecturi la Berlin. Mai bine visezi lecturi la Tecuci, la Focșani sau la Rîșca, există și acolo un public rafinat (mai cu seamă la Rîșca), și rămîi cu ficatul întreg, nu-ți strică să ai un ficat cît se poate de sănătos, îl poți dona dacă nu-ți mai trebuie...

Unii pretind că nu poți face nici o scofală dacă nu ești foarte sigur pe tine însuți. Dacă nu crezi în steaua ta, în destinul tău fericit, în Providență, dacă nu crezi că Viitorul îți va face cîndva dreptate, publici degeaba. „Uite, vezi foile astea?”, îi spunea Marcel Proust menajerei sale, minunata Céleste Albaret, „peste 50 de ani, toată lumea le va citi, numele meu va fi pe buzele tuturor, voi fi adulat și slăvit de criticii și istoricii literari la fiecare 10 iulie (unii pe stil vechi, dar cei mai mulți pe stil nou). Va vorbi și Emmanuel Macron. Crezi în geniul meu, scumpă Céleste?”. Grațioasa Céleste îl privea în ochi și spunea cu glas ferm, militant, profetic: „Mai mult ca în bunul Dumnezeu, conașule, mai mult ca în bunul Dumnezeu!” Și, pînă la urmă, ați văzut?, Viitorul l-a confirmat pe Marcel. Îl serbăm nesmintit la 10 iulie, împreună cu cei 45 de sfinți mucenici din Nicopolea Armeniei, împreună cu Jessica Simpson, actrița atît de dragă nouă, tuturor, împreună, desigur, și cu Jesse Jane, doar nu stă în puterile noastre să ne alegem data nașterii, și nici să discriminăm nu-i ok, femeia e o făptură întru toate egală cu bărbatul.

Alții pretind că au existat și scriitori lipsiți de necesara încredere în sine și în Viitor, dau și exemple de scriitori sfioși, unul dintre ei ar fi ilustrul Jorge Luis Borges, care obișnuia să afirme ori de cîte ori i se vorbea de notorietate și era luat cu Maestre: „Lumea nu-i ține minte pe autori, ei nu contează deloc, ceea ce rămîne este o mare operă anonimă, un șir de metafore, la care eu am contribuit cel mai puțin...”.

Oricum ar sta lucrurile, eu îi stimez doar pe cei foarte siguri pe ei și, din cînd în cînd, sînt cuprins de o foarte omenească invidie: „De ce unii pot să citească la Berlin, iar eu nu-s vrednic nici măcar de un recital în Piața Voievozilor? Oare-i cinstit așa, soartă crudă și nerecunoscătoare?...”.


P. S. În imagine: Sir Edward John Poynter (1836 - 1919), Erato, Muse of Poetry (1870).


Citiţi în continuare!

marți, 11 septembrie 2018

Dacă o femeie matură are de ales între un poet și un bancher, oare pe cine-l va face fericit?



Ce ți-e și cu femeile? În timpul vieții, nu dau doi bani pe poeți și pe suspinele lor versificate. Îi provoacă, îi stîrnesc, îi inspiră, îi ațîță la psihic, îi nebunesc de cap, ba chiar acceptă să se plimbe cu ei prin parcuri, la miezul nopții, sub vraja lunii. Vor să asculte elegii, invocații amoroase, solicitări smerite („O, frumoasa mea stăpînă, mîna-ți dalbă să ți-o pipăi / Și-n crivatul fericirii eu cu tine să mă-nchipui...” etc.), dar cînd e vorba de mariaj, preferă bancherii și industriașii în vîrstă. Menționez că poeții au bucuria de a trăi foarte puțin: „poet în vîrstă” e un oximoron.

Sigur, dacă poetul ar fi bancher sau industriaș (oricît de vîrstnic), l-ar urma imediat, ar accepta orice jertfă, i-ar copia pe curat cărțile, și-ar sacrifica nopțile, i-ar sta la căpătîi, l-ar ține numai în comprese și fursecuri. Altfel spus, dacă poetul ar fi milionar în euro / ruble / dolari, femeia n-ar face mofturi. Din păcate, cu poezia nu cîștigi bani de nici un fel. Poetul e condamnat de soartă să rămînă un sărac perpetuu. Un solitar, un suferind. Vă mai amintiți poezia lui Eminescu? Să-i citim doar începutul:

„Ah! garafa pîntecoasă doar de sfeşnic mai e bună!
Şi mucoasa lumînare sfîrîind săul şi-l arde.
Şi-n această sărăcie, te inspiră, cîntă, barde
- Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună”.
(Cugetările sărmanului Dionis).

Mă întorc la articol. Veți spune de îndată că așa vorbește numai un misogin, un invidios, un conservator, un ins care n-a străpuns și n-a priceput niciodată nimic din sufletul femeii. Vă înșelați amarnic. M-am hotărît să redactez această ieremiadă, abia după ce am cules dovezi irefutabile, autentice, dovezi care l-ar mișca pînă și pe judecătorul cel mai crud. Am răsfoit biblioteci, biografii. Am discutat cu poeții înșiși (cîți au supraviețuit unei tinereți agonice, unei lumi nedrepte), le-am consemnat reproșurile. Și, într-un final, m-au convins. Pînă nu de mult (să tot fie vreo săptămînă), am fost un feminist activ, un militant, un atlet neobosit al Gingășiei și Eternului. Acum mă văd nevoit să dau înapoi. Revin spăsit la învățăturile sfîntului Pavel și ale celorlalți Sfinți Părinți. Adevăr au grăit...

Ce m-a determinat să-mi reneg idealul din tinerețe și trecutul de luptă în slujba Femeii? Pur și simplu, o carte. Se intitulează Borges a contraluz (1989) și a fost scrisă de către ispititoarea, fascinanta, irascibila Alba Estela Canto, femeia care s-a lăudat că a fost modelul eroinei din povestirea lui Borges, Aleph: „Yo soy Beatriz Viterbo!”. Ea a fost, negreșit, nu este nici o îndoială, numai ea putea fi... Prozatorul i-a dedicat textul, dar nu și-a justificat în nici un fel gestul. Abia mai tîrziu s-a aflat totul.

Borges nu s-a îndrăgostit de multe ori. Dar de cîte ori s-a îndrăgostit, s-a lovit de proverbiala indecizie a femeilor. El era sărac și poet, femeile voiau exploatatori, latifundiari. Cînd a venit vremea, s-a îndrăgostit și de Estela Canto. Plimbări în doi. Conversații. Planuri. Vise, recitări înfrigurate. Cînd a înțeles că nu se mai poate, Borges i-a cerut mîna. Era noapte, s-a așezat în genunchi pe trotuar și a întrebat-o emoționat: „Estelita, vrei să te căsătorești cu mine? Femeia l-a privit surprinsă, a chicotit și i-a replicat zîmbind: Aş fi foarte fericită, Georgie. Dar nu uita că sînt o elevă a lui Bernard Shaw. Nu ne putem căsători fără să ne culcăm mai întîi”.

Borges s-a albit l-a față, și-a scos ochelarii și i-a șters îndelung, apoi i-a șoptit deprimat: „Estelita, eu te-am iubit. Cum poți vorbi atît de vulgar?”. Multă vreme s-au evitat. În 1949, Jorge Luis Borges i-a dăruit manuscrisul povestirii Aleph. Femeia l-a vîndut la licitație și a încasat pe el un cec de 30. 000 de dolari.

Au sau n-au dreptate Sfinții Părinți?


P. S. În imagine: Sarah Zar (lives and paints in Brooklyn, NY), Hurricane Woman.


Citiţi în continuare!

duminică, 9 septembrie 2018

Sînteți de acord cu decizia lui Max Brod?



Citesc o recenzie despre „ultimul proces al lui Kafka” și mă pune serios pe gînduri.

Deci, Franz Kafla scrie explicit în testament: „Îi solicit legatarului meu să ardă neîntîrziat toate hîrtiile ce vor rămîne după moartea mea”. Executorul a fost, cum știm, Max Brod. Nu i-a respectat solicitarea. I-a tipărit manuscrisele, le-a pus un titlu (Procesul și Castelul nu sînt titluri originale), a inaugurat exegeza și a sugerat o cale de a-l citi pe Kafka, cea alegorică. A procedat oare bine? Răspunsul nu mi se pare evident.

Exegeții l-au absolvit de orice vină. Max Brod - spun ei - a procedat întemeiat. Franz Kafka n-a perceput valoarea propriilor scrieri, s-a îndoit de ea și a murit, probabil, cu sentimentul eșecului. Brod i-a intuit mai bine originalitatea. N-a procedat tocmai cușer (din punct de vedere juridic), dar a dăruit secolului XX o operă de o noutate radicală.

În Kafka's Last Trial: The Case of a Literary Legacy (W.W. Norton, 2018), Benjamin Balint observă: „În măsura în care notorietatea lui Kafka s-a bazează pe scrieri pe care nu le-a terminat și nici nu le-a aprobat, Kafka, așa cum îl știm noi, este o creație a lui Brod”. Nu în întregime, întrucît textele au fost scrise de Kafka. În mod esențial, întrucît Kafka le-a repudiat.

Pentru mine, problema e mai vastă decît aceea a scrierilor păstrate în pofida voinței autorului. Problema ține de modul în care îndeplinim ultima voință a unui om. Avem dreptul moral s-o ignorăm? Tare mă tem că nu. Nu mi-am propus să șochez pe nimeni, dar convingerea mea este că Brod nu a procedat exact așa cum se cuvine. Există, totuși, o scuză: Kafka putea, la începutul lui 1924, să-și distrugă singur manuscrisele. Dacă nu era convins de valoarea lor, de ce n-a făcut-o el însuși? Eu așa aș fi procedat.

Pe de altă parte, dacă un om în pragul morții cere ceva rezonabil, nu există motiv de a nu-i asculta voia. Ce se va face cu mine după, eu hotărăsc cu capul meu cvasi-lucid, chiar dacă las aplicarea deciziei în seama unui prieten sau a unui notar obtuz. Dacă n-ar proceda cum i-am cerut - și m-aș putea întoarce pentru o clipă înapoi - l-aș blestema. Nu cred că un om (chiar Franz Kafka) își redactează testamentul cu gîndul că, poate, un succesor infidel nu-l va respecta. În chip deliberat, Kafka și-a greșit destinatarul, fiindcă știa foarte bine că Brod (primul lui cititor, de multe ori) nu-l va asculta, că Max Brod este marele lui admirator, că Brod îl consideră „un geniu și un sfînt”. Ar mai fi multe de spus, mă opresc aici.

Aveți mare grijă în mîinile cui vă lăsați posteritatea...

Să nu uit, Vergiliu a cerut moștenitorilor săi ca Eneida să fie dată focului. Nici de data asta, familiarii poetului nu i-au respectat vrerea...


P. S. În imagine: Irvine Peacock (n. 1948), Castle of Illusion.


Citiţi în continuare!

vineri, 7 septembrie 2018

5 motive excelente de a renunța la citit



În 2014, un anume Pierre Ménard (scriitor, pianist, pictor, orator și umanist) a publicat eseul 20 de motive întemeiate de a renunța la citit20 Bonnes raisons d’arrêter de lire. Ménard și-a dedicat eseul, se înțelege, „tuturor celor care nu-l vor citi”. Eu l-aș fi dedicat tuturor defuncților și mi-aș fi atins scopul instantaneu.

Argumentele lui Pierre Ménard sînt îndeobște știute, nil novi sub sole. Seneca le-a exprimat acum două mii de ani, într-un text definitiv (De tranquillitate animi. Ad Serenum, IX: 4): „în privința culturii... trebuie să existe măsură. La ce bun nenumărate biblioteci cu grămezi de cărți, cînd stăpînul lor abia ajunge, în toată viața, să le parcurgă [doar] titlurile? Prea multe cărți nu te învață, ci te împovărează. E cu mult mai folositor să te dedici cîtorva scriitori decît să te risipești prin toți”. De-a lungul istoriei mulți bibliofobi le-au reformulat, dar esența lor a rămas aceeași: „cititul nu te face înțelept”.

Aș enumera deocamdată doar cinci motive de a refuza lectura, cele mai luminoase, primele care-mi trec prin minte. Așadar:

În primul rînd, viața unui cititor nu se deosebește prin nimic de aceea a unui bolnav închipuit (închipuirea e o maladie disperată, nu trece nici prin operație): citește necontenit, nimic nu-l determină să facă și altceva, să se plimbe, de pildă, să admire un strat de flori, să soarbă aroma unui trandafir, să privească atent în jur. Boala lui e incurabilă. Cioran a găsit încă o dată cuvîntul potrivit: „Lectura este o activitate nefastă și sterilizantă”.

În al doilea rînd, romanul, poezia, eseul (să ne gîndim, îndeosebi, la Montaigne) te împing să visezi la propria-ți identitate: dintr-o dată, vrei să fii altul, un ins mai puțin banal, o baroneasă, un marchiz. În acest chip, îți construiești o imagine de sine greșită. Întrucît citești (și) cărți scrise de oameni inteligenți și înzestrați, începi treptat să te crezi tu însuți inteligent și înzestrat. Gîndești întocmai ca ei. Îi citezi. Îi imiți. Crezi că ți-ai rafinat mintea, dar e vorba de o simplă iluzie, de o înșelare de sine. Lectura nu te-a modificat cu nimic, ești la fel de găunos, la fel de sălciu, la fel de înfumurat, de insolent, ca la început, ca întotdeauna.

În al treilea rînd, pe măsură ce se cultivă, cititorul devine tot mai melancolic, tot mai abătut, trăiește sentimentul sugerat cîndva de Baltasar Gracian, deșertăciunea. Înțelege că nu va citi toate cărțile (ce idee!), înțelege că nu va citi nici măcar toate titlurile cărților, nici măcar primul cuvînt din fiecare titlu, nici măcar prima literă din primul cuvînt al fiecărui titlu. Înțelege, așadar, că pe măsură ce citește devine tot mai ignorant: „numărul cărților crește mult mai rapid decît puterea noastră de a le străbate”.

Samuel Johnson a spus odată că nici un alt loc pe pământ nu trezeşte mai multă deznădejde şi mai multă zădărnicie decît biblioteca. Iar lectura unui catalog cu mii de titluri și autori devine obligatoriu o lecţie de umilinţă.

În al patrulea rînd, lectura te rupe de viață, îți îngustează experiența nemijlocită. Unii trăiesc aievea, au întîlniri cutremurătoare, privesc direct Adevărul inscrutabil, participă la manifestații populare, la defilări, fac marșuri, se sacrifică într-un scop foarte nobil, în timp ce alții, din ce în ce mai puțini, privesc viața anxios, din spatele unei cărți și nu au nici o inițiativă, nu fac nimic pentru Progres, pentru Țară, pentru Frumos.

În fine, lectura ne transformă în ipocriți: pretindem că am parcurs cărți de care nici măcar nu am auzit, găsim impertinența de a le judeca ori de a le privi foarte de sus, ca și cînd le-am ști pe de rost și le-am înțelege mai bine decît le-au înțeles autorii, ba îi înțelegem și pe autori mai bine decît s-au înțeles ei înșiși. În definitiv, cele mai înțelepte recenzii se referă la cărți pe care un exeget plictisit le-a răsfoit superficial, într-o doară, și din care n-a priceput absolut nimic...

În fond, motivele de a te opri din citit sînt nenumărate (deși cinci e un număr perfect, am mai vorbit despre 5), dar toate au cam aceeași importanță. Nu prea contează. Nici un cititor nu le va lua în serios.

În opinia mea, un singur și sfînt motiv te poate opri din lectură (oricît de pătimaș și de compulsiv ai citi), unul singur și atît: acela care îți cere să meditezi la franchețea unei propoziții de Borges, „sper să mor și să fiu uitat”, ori la afirmația lui Georges Perec: „citesc tot mai puțin, recitesc tot mai mult”...


P. S. Peter Vilhelm Ilsted (1861-1933), Woman Reading by Candlelight (1908).


Citiţi în continuare!

joi, 6 septembrie 2018

Dacă ar veni apocalipsa, care sînt primele trei cărți pe care le-ați salva?



Dau într-un interviu cu Alberto Manguel peste o întrebare ce mi-a adus aminte de un joc inițiat cîndva de publicistul și fotograful Foster Huntington. Acesta i-a întrebat pe cititori următorul lucru: „Dacă v-ar lua foc casa, ce obiecte ați salva?”. Cititorii au fost extrem de fericiți să-și imagineze evenimentul, au intrat în joc și i-au trimis inițiatorului o mulțime de fotografii. Vă puteți imagina diversitatea (incredibilă!) a obiectelor afecționate...

Mă întorc la interviul cu Manguel din Versopolis. European Review of Poetry, Books and Culture. Noah Charney îl întreabă pe eseist:

„Dacă ar avea loc un dezastru natural și ați fi nevoit să „salvați” numai trei cărți din bibliotecă, pe care le-ați lua?”

Răspunsul lui Manguel:

- Lewis Carroll, Alice în Țara Minunilor / Alice in Wonderland și Alice în Țara Oglinzilor / Through the Looking-Glass în ediția adnotată de Martin Gardner; e vorba, firește, de așa-numita The Annotated Alice, prima ediție 1960;

- romanul lui Rudyard Kipling, Stalky & Co, pe care Borges mi l-a dăruit la despărțire (o vreme Alberto Manguel a fost unul dintre cititorii săi);

- ediția din 1652 a Divinei Comedii”.

Simplu. Bănuiesc că Alberto Manguel nu s-a gîndit foarte mult, cărțile pe care le-a ales au valoare afectivă (darul lui Borges) sau reprezintă piese de anticariat, deși nu m-am interesat cît de prețioasă este ediția din 1652 a Divinei Comedii. Bănuiesc că nu foarte tare. A mea e din 1967 (ediția îngrijită de Chimenz) și, inițial, a aparținut numitului Ilario Rota, care a avut grijă să se semneze (și încă de două ori) pe pagina de gardă. Cartea nu m-a costat nimic, mi-a dăruit-o o prietenă. Deci, are și acest volum o valoare afectivă.

Îmi pun eu însumi întrebarea, mă gîndesc îndelung și răspund: „Dacă s-ar porni focul, aș lua cu mine...

- Henryk Sienkiewicz, Cavalerii teutoni în vechea traducere a lui Telemac Dan și Petru Vintilă; am mai vorbit despre acest roman;

- Apuleius, Măgarul de aur;

- Petronius, Satyricon.

Duc jocul mai departe și mă adresez Domniilor Voastre: dacă ar veni apocalipsa, ce cărți ați salva din flăcări?


P. S. În imagine: Scott Erickson, Forgive thy brother.


Citiţi în continuare!