joi, 15 august 2019

Pe Goodreads, să dăm cu zarurile...



De cînd mi-am făcut cont pe Goodreads, mă confrunt mereu cu o situație stînjenitoare. Cel puțin pentru mine, nu știu ce gîndesc ceilalți, nu pot intra în mintea lor, nu-mi pasă...

Cîteva precizări - inutile pentru cei mai mulți. Pe Goodreads poți inspecta ce citesc prietenii, ce pretind că ar citi în nopți de euforică  insomnie, ce ar dori să mai citească, în ce ritm străbat o carte și, într-un final, dacă au chef (nu este obligatoriu), cum estimează ceea ce au citit. Le-a plăcut sau i-a dezgustat? Judecata de Apoi se face prin steluțe de la * la *****. Simplu. Și lipsit de nuanțe...

Unii sînt binevoitori (chiar exagerat de...), alții se remarcă printr-o severitate frigidă. De-o pildă, un fin cititor a considerat că romanul lui Mario Vargas Llosa, Conversație la Catedrala, merită numai două steluțe. Gusturile se constată, nu se discută, fiecare cu părerea lui, după cum ne-a învățat Kant. Judecata de gust rămîne etern particulară. Se recomandă să fim vigilenți și să greșim mai degrabă în minus.

Într-o discuție strict secretă (care va rămîne pe vecie așa), Laura Cîlțea mi-a divulgat că există pe Goodredas (ca peste tot) și conturi false. Cînd vrei să i-o plătești unui amic - eseist / poet / prozator, loser în orice caz - fiindcă te-ai certat cu el la o bere (sau consideri că e supralicitat de critici, că este un antitalent, un netrebnic, un urît, un semidoct etc.), mergi pe Goodreads, îți faci cont cu pseudonim (fiindcă se poate!), și îl notezi subit cu o steluță dezamăgită: „Frate, ești de plîns, n-ai nici o fărîmă de talent. Apucă-te de altceva!”. După ce-l pui la punct pe neisprăvit, dai în treacăt o steluță și lui Philip Roth, ca să-ți verifici omnipotența, apoi te retragi fericit în neantul din care ai purces.

N-aș putea spune că sistemul cu steluțe e foarte subtil. Am încercat multă vreme să-l pricep, iar ceea ce am priceput din el (extrem de puțin) se poate vedea mai jos.


* carte foarte proastă;

** carte proastă;

*** carte nici bună, nici proastă;

**** carte bună;

***** carte foarte bună; de neratat...

Înainte de a ajunge și la partea care mă stînjenește, voi nota că, de regulă, prietenii de pe Goodreads (și nu numai ei, cititorii, în genere) sînt foarte miloși cu autorii contemporani (toți de 5 stele), dar mefienți și nesiguri cu autorii defuncți. Cu cît sînt mai morți scriitorii, cu atîta primesc mai puțin. Îmi explic asta într-un singur chip. Autorii morți fac parte din canon, au devenit, din păcate, lecturi obligatorii la Bac. Și, după cum bine știm, am spus-o și în Roata plăcerilor: De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile, obligația de a citi un titlu anume omoară plăcerea.

În schimb, eu mă simt stînjenit exact atunci cînd mi se cere să notez cu steluțe un clasic, un defunct prestigios. De ce aș judeca Divina commedia a lui Dante sau Viața și opiniunile lui Tristram Shandy, Gentleman, romanul digresiv al lui Laurence Sterne, sau Anna Karenina? La ce (mi-)ar folosi nota mea? Cînd o carte e nouă (s-a tipărit în 2019, să zicem, și a fost scrisă cu numai un an în urmă), cînd prețul ei este unul încă ipotetic, jocul steluțelor are sens. Ne aflăm în provizorat. În ghicitură. Dar să-mi dau cu presupusul în legătură cu Satyricon (ori cu Măgarul de aur) mi se pare o zădărnicie.

Sigur, există comentatori amuzanți, ireverențioși, ironici, ca Sandra Newman sau Jack Murnighan, i-am consemnat aici, dar ei nu mai pot schimba lucrurile, e o copilărie să rîzi de metehnele lui Tolstoi. „Les jeux sont faits, rien ne va plus”, vorba unui personaj din Ulysses...


P. S. În imagine: Hieronymus Bosch / Jheronimus van Aken (1450 - 1516), The Conjourer / Trișorul (c. 1475- 1480). Alba-neagra în Renaștere, cum ar veni...

vineri, 9 august 2019

Top 6 cărți supraestimate. Opinia lui Nabokov



Am mai spus că-mi plac ierarhiile, clasamentele, listele, topurile cărților cel mai bine vîndute la un tîrg, la o lansare, la un parastas, la o un curs festiv. Mor după ele, dacă vă vine să credeți. Astăzi am de gînd să-mi duc mărturisirea și mai departe. Voi fi foarte îndrăzneț. Cel mai tare îmi plac ierarhiile maculatorii de tipul: „Top 5 cărți de nedeschis și de necitit”, „Top 5 cărți supraevaluate de cronicarii literari dintotdeauna”, „Top 5 cărți pe care nu le-a citit nimeni cu excepția celui care-l propune”, „Top 5 romane cu scene de sex reprobabile”, „Top 5 cărți de împrumutat dușmanilor”. Și ar mai fi cîteva.

Iată, de-o pildă, aici, un top al cărților autohtone, din care rezultă științific, prin vot liber și secret, cel mai sensibil poet român în 2018, cel mai inventiv prozator român din 2018, cel mai malign / caustic / mușcător critic și istoric literar român în 2018 și, într-un final, cel mai smerit eseist de sub selva Galatei - tot din anul care s-a încheiat acum aproape un an etc.

Mă voi opri astăzi la ierahiile și clasamentele lui Vladimir Nabokov. Nu înainte de a preciza că numitul Nabokov a fost un cititor foarte năzuros, cu hachițe și toane, și, pe deasupra, un individ cu o părere excelentă despre sine și despre gusturile sale (se înțelege: infailibile). Într-un cuvînt: un scriitor foarte mulțumit de prestația lui generală. Hannah Arendt a spus odată că n-a întîlnit un om mai înfumurat și mai plin de sine decît Nabokov. Eu am identificat unul și mai înfumurat, și mai sferic, și mai fulgerător. Mă refer, desigur, la Elias Canetti. Deși a fost oarecum contemporan cu Nabokov, Canetti se socotea pe sine însuși (adică pe El!) „cel mai sexi amant din toate timpurile și, de asemenea, mintea cea mai luminată și mai cutezătoare din prezentul său” -  în care nu mai încăpea absolut nimeni cu excepția lui evidentă.

Să revin la Vladimir Nabokov. Într-o discuție filmată, autorul mult prețuitului roman Lolita începe prin a ironiza noțiunea anglo-saxonă de great books, sintagmă pe care aș traduce-o în felul următor: „cărți fără de care nu poți fi om întreg”. Nu are rost să spun povestea acestui „canon” (inițiat de un conclav de meseriași în aprilie 1952, sub titlul Harvard Classics). În anii 70, el își pierduse oarecum prestigiul și Nabokov putea bombăni nepedepsit împotriva falșilor „clasici”.


În opinia lui Nabokov, autorii supraestimați erau:

1. Thomas Mann, Moarte la Veneția: o carte absolut „idioată / asinină”.

2-3. William Faulkner, Cătunul, Lumină de august: niște „cronici corncobby”; pentru echivalarea acestui adjectiv, aș cere ajutorul unui traducător avizat, de preferință feminin.

4-5. André Malraux, Condiția umană, Speranța: conțin poncifele cel mai înfiorătoare cu putință.

6. Boris Pasternak, Doctor Jivago: o melodramă prost scrisă și prost construită.


Tot după mintea lui Nabokov, clasamentul adevărat ar trebui să arate cam așa:

1. James Joyce, Ulysses.

2. Franz Kafka, Metamorfoza.

3. Andrei Belîi, St. Petersburg.

4. Marcel Proust, numai primele două volume din În căutarea timpului pierdut.


O părere personală, în treacăt: unul dintre romanele neîndoielnic supraestimate de critică și cititori (care oricum nu pricep nimic din el) mi se pare Lolita... Nabokov este mult mai bun și mai inventiv în cărțile din prima perioadă: Mașenka, Invitație la eșafod (amîndouă scrise în rusește) și Pnin (în engleză). Dar asta rămîne doar între noi.


P. S. În imagine: Sfînta Ecaterina din Alexandria cu o carte portabilă (girdle book).

marți, 23 iulie 2019

De ce fabulăm? La ce ne folosesc minciunile...


Jonathan Gottschall, Animalul povestitor, traducere de Smaranda Nistor, București: Vellant, 2019, 264p., 39,90 lei.

„Animalul povestitor” cuprinde o sumă consistentă de banalități, sumă care nu are deloc nevoie de bibliografia științifică și stridentă de la sfîrșit. De obicei, banalitățile nu pretind cine știe ce dovezi. Nu e nevoie să faci experiențe pe creierul șoarecilor pentru a înțelege că povestea este importantă (nu și esențială) pentru om. Nu știm nimic despre șoareci. Dar știm perfect că oamenilor le-a plăcut dintotdeauna să asculte povești, chiar dacă nu ei erau creatorii lor, că și-au spus povești.

Voi cita cîteva banalități:

„Nimic atît de indispensabil condiției umane (Gottschall se referă la faptul de a povesti, n. m.) nu este atît de incomplet înțeles” (p.14). I-auzi, frate!

Autorul scrie de parcă ar fi cel dintîi care a descoperit acest „adevăr” mirabil. Ne place să ascultăm povești, ne place să (ne) spunem povești. Dar nu sînt deloc sigur că faptul de a povesti e indispensabil pentru om.

„Imaginația este un formidabil instrument mintal” (30). Bineînțeles.

„Oamenii sînt creatori de povești, deci povestea atinge fiecare aspect al vieții noastre” (34).

„Ficțiunea ne modifică realmente comportamentul și personalitatea” (179).

E o exagerare... Ar fi minunat să fie așa, dar nu e. Nu are rost să dau exemple. Criminalii iubesc ficțiunea la fel de mult ca oamenii pașnici. Dar iubirea lor nu-i împiedică deloc să comită fapte abominabile.

„Ficțiunea pe care o consumă le modifică oamenilor cele mai profunde credințe și valori morale” (182). Cu totul îndoielnic.

Neîndoios, credințele noastre (dar și prejudecățile care tot credințe sînt) provin în majoritatea lor de la alții: părinți, învățători, profesori, oameni semnificativi pentru noi. Dar nu toți ne-au propus ficțiuni, nu s-au exprimat în versuri, n-au compus alexandrini. Mai degrabă, ne-au dat explicații non-ficționale. În plus, lectura cărților de ficțiune n-a făcut pe nimeni mai bun sau mai rău decît s-a vădit a fi în viața lui de om bun / rău. Oamenii răi citesc cărți pioase și oamenii virtuoși citesc cărți proaste / imorale. Nici un roman bun fără un mic adulter!

Atunci de ce ne plac poveștile, la ce ne folosesc? Aș răspunde cam așa:

1. O poveste (mereu rescrisă) pune oarece sens în viețile noastre dominate de cel mai pur hazard. Ne împiedică să privim limpede, din înalt (așa cum voia Seneca), lipsa de însemnătate a ființei umane. Povestea ne apără de sentimentul nimicniciei și deșertăciunii. Sîntem de fapt niște infuzori într-un ocean neliminat de spațiu și timp. Dar în textele sacre și în poveștile noastre sîntem finalitatea Creației, scopul lui Dumnezeu. Lumea a fost creată pentru om. Și din pricina lui (propter nos homines, spune Crezul).

2. Cunoașterea de sine (întotdeauna aproximativă) provine din povestea despre noi înșine pe care nu contenim să ne-o spunem de-a lungul întregii vieți. Nu sînt sigur că sinele este o narativă (cum pretind unii înțelepți, Oliver Sacks printre ei), dar este natural ca imaginea de sine să depindă în mare parte de povestea autobiografică pe care ne-o repetăm neîncetat.

În fine, nu sînt deloc convins că un ins care rămîne sincer / franc pe tot parcursul poveștii / mărturisirii sale riscă să cadă în cea mai neagră depresie. Mi se pare, încă o dată, exagerat. Mitomania și megalomania (varietăți ușoare de paranoia) sînt rele la fel de mari. Fără spirit critic, fără să ne privim cu scepticism și ironie, nici un progres personal nu mai este posibil.

Traducerea doamnei Smaranda Nistor e lamentabilă. Propune „evoluționar” pentru evoluționist, „comunal” pentru comun („scop comunal”), „slujbă cu timp întreg” (full-time), emisiuni de „realitate filmată” (reality show). Cartea nu a trecut prin nici o corectură. Păcat...


P. S. Mozaic grec cu îndemnul „Cunoaște-te pe tine însuți!”

miercuri, 17 iulie 2019

Vieața și petreacerea svintelor



Olga Tokarczuk, Ultimele povestiri, traducere din limba poloneză şi note de Cristina Godun, Iaşi: Polirom, 2018, 296p.


Un roman foarte bine scris, cu pagini memorabile, care nu trezește prea mult interes / entuziasm, pentru că nu are invenție epică. Nimic nu te motivează să-ți grăbești lectura. L-am străbătut, deci, apatic, în trei etape a cîte 100 de pagini, după un model ilustru.

Romanul m-a constrîns să fiu mai atent la cum este scris și construit decît la ceea ce li se întîmplă personajelor. Prima femeie are un accident de mașină și își rememorează viața. A doua își veghează bărbatul - care tocmai i-a murit - și își rememorează viața. A treia petrece cîteva zile pe o insulă din Marea Chinei de Sud, se întîlnește cu un magician muribund și își rememorează viața. Mai mult nu vă spun.

Dar dacă doriți „viziuni”, imagini exuberante, digresiuni cvasi-filosofice (despre privit și privitor, despre multiplicitatea eului, despre soarta femeii în război și în general), puteți deschide cartea. În concluzie: un text foarte potrivit pentru un curs de Creative writing. Cîte steluțe i-am dat pe Goodreads puteți vedea aici.

Un roman, altminteri, mult mai bun decît Călătoria oamenilor Cărții.

Neîndoios, singura modalitate de a vă îndemna / de a vă ispiti să răsfoiți Ultimele povestiri ar fi să transcriu o frază prilejuită de vizita unor turiști buimaci într-un muzeu de artă medievală și care exprimă plastic spusa latinească Omnia mutantur, totul e trecător:


„Stăpînii fețelor portretizate s-au descompus de mult în pămînt, dizolvîndu-se, nu mai există copacii de pe marginea drumului, nici cățelandrul care se ițea curios din colțul tabloului. Materialele mătăsoase regale s-au descompus, mîinile mărunte au dispărut, au alunecat de pe degetele lor inelele, florile reci, înmiresmate de bujor nu mai există, nu a mai rămas nimic din ele, s-au preschimbat în particule de praf, apa s-a evaporat, culoarea s-a desfăcut în compuși de fier și în oxizi, mirosul a plutit în văzduh sub forma unor particule lung-pedunculate, care s-au agățat apoi de picăturile de apă formînd împreună un pîrîu, iar apa s-a preschimbat în cîteva generații de insecte mîncate de pești...” (p.75).


P. S. În imagine, Umberto Boccioni (1882 - 1916): Tre donne (1909 - 1910).

duminică, 30 iunie 2019

De ce visul oricărei femei este să-și omoare bărbatul? Șase gloanțe în capul păcătosului



Alex Michaelides, Pacienta tăcută, traducere de Dana Ligia Ilin, București: Litera, 2019, 368p.


N-ar trebui, probabil, să scriu despre această carte. Citesc și cărți care nu au nevoie de vreun comentariu (toți citim cărți din categoria nici - nici, nici fierbinți - nici reci), iar Pacienta tăcută nu are nevoie de opinia mea, fiindcă nu sînt un fan al genului și, în plus, consider că postulatul psihologic al autorului este complet eronat.

Dacă un individ are o nevroză, sau, Doamne ferește!, o psihoză, dacă are mintea unui ucigaș și acționează ca un ucigaș, acest fapt provine negreșit și automat dintr-o traumă suferită în copilărie, o traumă de care, bineînțeles, individul nostru a uitat (fiindcă a vrut să uite), un eveniment îngrozitor, terifiant, o grozăvie. Din păcate, ceva din prezent resuscitează zisa traumă și personajul nostru se pune pe ucis oameni. Alicia Berenson, femeie superbă și pictoriță novatoare (în opinia unui proprietar de galerie), trage cinci gloanțe fix în capul lui Gabriel Berenson (al șaselea glonț e tras de altcineva, nu spui cine...). Gabriel Berenson se întîmplă să fie soțul ei mult iubit / venerat, un bărbat perfect (înalt, bine făcut somatic, priviri nimicitoare, fotograf de femei, adulter), un amant desăvîrșit și un suflet gingaș.

Postulatul psihologic este greșit, întrucît cei mai mulți asasini n-au trăit, sărmanii, nici o traumă ascuțită, iar furia și nebunia lor nu provin dintr-un eveniment originar dureros, de care au uitat voit (numai o vreme). Dacă doriți să aflați mai multe cu privire la rana inițială, puteți da o raită prin cărțile lui Freud... Și dacă tot am menționat asta, se cuvine să spun că azilul psihiatric în care ajunge Alicia Berenson (spitalul The Grove din nordul Londrei) este cel mai caraghios și pueril azil despre care am citit. Nici un psiholog nu-și face treaba, nici unul nu practică o terapie verosimilă. Alex Michaelides s-a documentat sumar, terapeutul său, Theo Faber, pare un ageamiu în materie. Și chiar este.

Nu vreau să fiu rău, nu-mi stă în fire, pentru echilibrul personal e mai bine să fii bun decît rău. Dacă ești rău, ajungi la balamuc și doctori odioși, cu fețe de bazalt, îți fac injecții în locurile cele mai intime și te îndoapă cu somnifere, pînă nu mai știi cine ești. Voi spune, deci, așa: Pacienta tăcută este un thriller OK. Nu este în nici un caz „thriller-ul anului”, nu este o capodoperă a genului, nu e un monument de originalitate. Rămîne, totuși, un roman pasabil. Nu mi-a produs euforie, n-am trăit extaze, dar nici nu m-a deprimat îndeajuns. În alte cuvinte, nimic nu m-a luat prin surprindere. Să spun și de ce.

Cît am citit cartea (mie mi-a luat trei zile, alții au dat-o gata într-o singură noapte, așa de captivați au fost), senzația mea a fost că, de fapt, o citesc a doua oară (sau a n-a oară), deși nu aveam cum, romanul e recent. Nu mi-am putut reprima această senzație și asta justifică lipsa mea de entuziasm. Nimic nu e nou în acest thriller, totul a mai fost scris (și încă de multe ori), poate nu exact în  ordinea din carte. Dar asta chiar că nu mai contează.

Mai întîi, citiți Pacienta tăcută și abia apoi judecați cu bunăvoință ceea ce am scris în această notă. Să nu uit, pe Goodreads am dat cărții trei steluțe...


P. S. În imagine: Andrea di Bartolo Solari (1460 - 1524), Salome with the Head of St John the Baptist  (1506 -1507)

joi, 13 iunie 2019

Despre folosul urechilor. De ce sînt toxici învățătorii




Toată lumea acceptă ca pe un adevăr matematic și etern (din acelea pe care nici bunul Dumnezeu nu le mai poate nega) enunțul din bătrîni: „Cîte capete tot atîtea păreri”. L-a formulat cel dintîi, pe la anul 161 î.e.n., poetul Terențiu, în comedia intitulată Phormion (versul 454), după cum urmează: „Quot homines, tot sententiae”. L-a repetat Cicero în De finibus bonorum et malorumDespre supremul bine și supremul rău (în anul 45 î.e.n.). Enunțul lui Terențiu a primit în timp și alte versiuni: „Quot capita, tot sententiae” (ca varianta românească);  „Tot capita, tot sententiae”. Și, în sfîrșit, „Quot culi, tot sententiae” („Cîți nătărăi, tot atîtea păreri”).

Convingerea că opiniile oamenilor cu privire la unul și același lucru sînt infailibil diferite / divergente trebuie să fie, totuși, mai veche decît Terențiu (aprox. 190-185 a.C. - 159 a.C.). Adevărul ei prețios este atestat de sistematica repetare fără obiecții a formulei de către toți înțelepții medievali și moderni. Altfel spus, nimeni nu s-a îndoit de ea (de la Terențiu încoace), sau, dacă s-a îndoit, nu a îndrăznit s-o conteste în scris ori să numeacă neadevărul cuprins în ilustrele cuvinte.

Îndrăznesc s-o contest în această notă lipsită de importanță, deși novatoare. Formula „Cîte capete, atîtea păreri” este, în opinia mea, riguros falsă, falsă de-a dreptul, scandalos de falsă, dintotdeauna și în veci. Firește, ea nu a devenit falsă acum, fiindcă ne-am deșteptat subit dintr-un lung „somn dogmatic”, a fost falsă din chiar momentul în care a rostit-o cu emfază cineva și a transmis-o postumității. 

Voi încerca să-mi dovedesc afirmația făcînd apel la experiența de toate zilele. Empiria ne arată cu îndărătnicie că oamenii nu gîndesc diferit decît cînd e vorba de nimicuri: lui Roland Barthes îi plăcea brînza și o socotea un aliment superior, dar lui Georges Perec nu-i plăcea pentru motivul că virtuțile nutritive ale brînzei ar fi egale cu zero. Eu susțin că vegetalele sînt mai sănătoase pentru silueta și sănătatea mea (și a celorlalți) decît carnea (de miel, porc, curcan), dar cercetătorii britanici consideră că, fără carne, alimentația rămîne deficitară și că în lipsa proteinelor animale homo erectus n-ar fi devenit niciodată homo sapiens sapiens (ceea ce, la urma urmelor, ar fi fost o binecuvîntare pentru toate speciile din univers).

Problema survine de îndată ce ajungem la chestiunile cu adevărat importante: iubirea, liberul arbitru, existența lui Dumnezeu, faptul morții. Să vin cu un exemplu. Din cîte am observat, toată lumea crede în destin, în predestinare, în providență, nimeni nu acceptă „intervenția” hazardului într-o viață de om (și în istorie). Ne place să decidem... Dacă-i spui cuiva că tu ești un adept al hazardului (ca bietul Giordano Bruno) și că totul, totul, totul este întîmplător, riști să fii considerat un caraghios, precum personajul solipsist din fabula lui Eric-Emmanuel Schmitt, Secta egoiștilor. „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”. Vulgul profan știe cel mai bine. Unii se nasc deștepți nu printr-o întîmplare fericită, ci printr-un destin atotputernic. M-am născut în anul cutare din secolul XX, fiindcă o instanță superioară a decis miraculoasa mea naștere la spitalul „Parhon”. Nici unui individ de pe pămînt nu-i convine să fie consecința unui hazard. Poate nici mie...

De ce gîndim la fel? Simplu, mai simplu nici că se poate. Pentru că este mai simplu și mai puțin periculos pentru urechile noastre să-i aprobăm smeriți pe magiștri (și să-i repetăm o viață întreagă), pentru că opinia personală ne exclude subit din comunitatea oamenilor normali la cap și pentru că a gîndi pe cont propriu implică efort și perseverență. Noi nu avem timp de reflecție. Pentru om ideea că adevărul înseamnă consens este ceva de la sine înțeles. „Dacă toți, sau cei mai mulți, sau cei mai înțelepți acceptă o propoziție, asta vădește imediat adevărul ei sempitern”. Am citat din Topicele lui Aristotel...


P. S. În imaginea de deasupra: Pieter Bruegel the Elder, The Parable of the Blind Leading the Blind (1568).

marți, 19 martie 2019

Ce înseamnă a trăi? Răspunsul lui Robert Seethaler



Robert Seethaler, O viață de om, traducere de Andrei Anastasescu, Iași: Polirom, 2019, 164p., 24,95 lei.


Dacă un roman este o carte de 999 de pagini, O viață de om nu e un roman. Dacă părăsim ideile primite în școală, este unul*. Titlul german al cărții, Ein ganzes Leben, mi se pare ironic. Viața „completă” a lui Andreas Egger (protagonistul romanului) încape într-o sută șaizeci de pagini. Egger nu este vreun filosof, abia dacă știe carte, nu ține prelegeri sofisticate (nici nu-i plac conversațiile despre „mersul lumii”), trăiește pur și simplu (sau este trăit) de ceea ce i se întîmplă. Și i se întîmplă destule. 

Rămas orfan, ajunge slugă la un fermier brutal, Hubert, care îl bate cu o nuia de alun din pura plăcere de a-l chinui. O lovitură puternică îi rupe băiatului piciorul. Va fi poreclit „Șchiopul”.


Cînd poate pleca din casa fermierului, Egger lucrează cu ziua la oamenii înstăriți dintr-un sat de munte, apoi la o firmă de construcții. Face de toate. Adună bani și-și ridică o casă. O cunoaște pe Marie (în birtul La capra de aur) și se căsătorește cu ea. Trăiește cîțiva ani o fericire precară. Într-o noapte, o avalanșă îi distruge gospodăria și o ucide pe femeie. Într-un fel, viața lui se oprește aici. Și-a epuizat dintr-odată întreaga resursă de fericire. Atît i-a fost dat. 

Supraviețuiește fără să se plîngă. Participă la război, deși e infirm, cade prizonier la ruși, ajunge în lagărul de la Voroșilovgrad, stă acolo mai bine de cinci ani. Se întoarce acasă, muncește cu aceeași inclinație fatalistă, nu se plînge de nimic, nu invocă nedreptatea cerului și a oamenilor. Într-un sfîrșit, devine ghid montan pentru turiști. Moare și e îngropat lîngă Marie: „Andreas Egger odihnește lîngă soția lui. Pe mormînt se află o piatră de var nefasonată și plină de crăpături, pe care crește vara linarița, cu florile ei de un violet pal” (p.158).

Voi spune în grabă că Robert Seethaler (n. 1966, prozator, scenarist și actor austriac) are invenție epică și un ochi deprins să remarce grotescul (și sordidul) cotidian. Citiți episodul înmormîntării Mamei-mari de la paginile 25-27...

Ceea ce m-a intrigat în această carte este atitudinea lui Egger. Omul e mereu egal cu sine. Nu știm prea bine ce gîndește, ce simte, cum vede ceea ce i se întîmplă; nu știm aproape nimic despre el, deși la sfîrșitul romanului ar trebui să știm totul. Încă o dată, titlul este ironic. Andreas Egger rămîne un personaj opac.

Dacă am vedea în acest roman o „tragedie umană”, tare mă tem că am greși. În tragedie, eroul încalcă o lege, contestă o autoritate, devine excesiv și excesul lui atrage pedeapsa. Dar Egger este un inocent. În toate sensurile cuvîntului. Nu poate fi caracterizat decît negativ, printr-o succesiune de nu-uri: nu ripostează (cu o singură excepție, cînd pleacă de la fermier), nu-și plînge de milă, nu afurisește nici un zeu, nu dă vina pe destin, nu se consideră un damnat. Într-un cuvînt, este un personaj bizar. De regulă, prozatorii preferă „cazuri” ieșite din comun, indivizi spectaculoși, nesupuși, rebeli. Egger nu are nimic dintr-un insurgent. Primește totul  și puținele bucurii, și necazurile  cu o liniște aproape neverosimilă. Cînd cade, o ia de la capăt. Iar și iar. Nu-și pune întrebări, nu încearcă răspunsuri, îndură fără să crîcnească, așa cum îndura în copilărie bătăile fermierului Hubert.

Îi șoptește odată Mariei: „Un bărbat trebuie să ridice ochii pentru a privi cît mai departe în zare, dincolo de peticul îngust de pămînt pe care-l muncește” (p.41). Nimic mai adevărat! Dar declarația lui Egger nu va avea urmări. Mi-e greu să spun de ce...

Citiți acest roman. Măcar pentru a cunoaște un personaj cu totul neobișnuit și aproape imposibil de priceput. 


* În 2018, Robert Seethaler a publicat romanul Das Feld / Cîmpul. Ediția germană are 240 de pagini. 


P. S. În imagine: Hands by Other People's. Un desen a cărui origine n-am reușit deocamdată s-o identific.