marți, 1 august 2017

„Ioshua se gătea după obiceiul femeilor, îşi vopsea obrajii cu henna...”



Asko Sahlberg, Irod, traducere din limba finlandeză şi note de Sigrid Crasnean şi Andreea Niţă, Polirom, 2017, 640p., 32, 47 lei.


Romanul Irod poate fi citit și ca un thriller a cărui acțiune se petrece în secolul întîi, chiar în vremea lui Christos, fără polițiști, deci, dar cu anchetatori, asasini, victime (nu neapărat) nevinovate și enigme greu de elucidat. Cel care sesizează pînă la urmă - totuși! - identitatea ucigașului este însuși tetrarhul Irod Antipa. Din păcate, descoperirea nu-i folosește la nimic, fiindcă el însuși a fost otrăvit și se află pragul morții. Intuiția lui este zadarnică. Nu mai are nici cheful, nici energia de a-l pedepsi pe asasin.

Romanul lui Asko Sahlberg nu este deloc rău, dimpotrivă, este tot ce am citit mai bun în ultima vreme, ultima vreme însemnînd, firește, lunile mai, iunie și iulie, adică lunile în care nu am notat mai nimic pe blog. Și chiar am citit o mulțime de cărți (și eu mă mir cît de eficient am fost :), le voi consemna pe rînd, chiar aici, dacă va binevoi Domnul. Mă mai gîndesc, unele cărți nu mi-au plăcut cîtuși de puțin, dar am citit recenzii elogioase despre ele. Deci, e posibil să-mi schimb părerea, vom vedea. Nimic mai ușor de revizuit decît o judecată de gust, nu te costă nimic, nu condamni pe nimeni la ocnă.

Din alt punct de vedere, mai cumpănit, Irod relatează biografia lui Irod Antipa. O povestește el însuși și, în partea a II-a a cărții (care nu e ultima), Iosafat, una din victimele insesizabilului asasin, mîna dreaptă a tetrarhului. În treacăt fie spus, Irozii au fost mai mulți, dar cei mai cunoscuți au rămas Irod cel Mare, „ucigașul pruncilor” din Iudeea, Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, protagonistul romanului de față, și Irod Agrippa, nepotul lui Irod Antipa.

Așadar, e vorba de o „autobiografie”. Dacă n-ar fi un personaj foarte crud, aspru și impulsiv, Irod ar părea un bătrînel simpatic, morocănos și cinic (deci foarte înțelept, toți înțelepții sînt cinici), un exemplu de scepticism practic și de viclenie. Întemeiază orașul Tiberiada, construiește teatre și băi, cumpără statui minunate, își protejează supușii de lăcomia romanilor, e revoltat de sărăcia galileenilor. Din păcate, tetrarhul stă prost cu nervii. Judecă în mare grabă. Iar căința nu-l ajută cu nimic. Într-un acces de furie, provocat de fanteziie și hachițele Salomeei, fiica Irodiadei, poruncește moartea lui Ioan Botezătorul, deși Profetul i se păruse un om mai degrabă pașnic. Episodul îl știm și din alte surse. Crima îl va obseda pînă la sfîrșitul vieții, cînd va fi exilat de împăratul Caligula în Galia. Dar pe Iisus (Ioshua, în roman) refuză să-l condamne și îl trimite înapoi la procuratorul Pilat. Amîndoi se spală pe mîini și fac, astfel, voia preoților. Iar voia  preoților intriganți este una singură: să scape de Iisus.

De-a lungul întregii narațiuni, punctul de vedere este și rămîne strict cel al lui Irod Antipa, adică al iudeului banal, care asistă la niște evenimente fără a le sesiza sensul / finalitatea și întîlnește niște oameni fără a le ghici importanța viitoare. Irod vede în Iisus un individ ciudat, interesant, dar nu mai mult de atît. Nu bănuiește cum va evolua istoria, ignoră „destinul” personajului. Iată cum îl descrie pe Iisus: „În timp ce înfăţişarea lui Ioan [Botezătorul] inspira măreţie şi forţă lăuntrică, vărul său, Ioshua, era o arătare aproape demnă de milă, cu chipul plin de riduri, o burtă care-i atîrna şi picioare crăcănate. Părea de necrezut că el şi Profetul se trăgeau din aceeaşi familie, mai ales că Ioshua se gătea după obiceiul femeilor, îşi vopsea obrajii cu henna şi îşi ungea părul şi barba atât de tare, încât aproape picura ulei din ele...  [T]e impresiona... îndeosebi cu vorbele stranii pe care le rostea” (pp.592-3). Portretul nu reprezintă o blasfemie, e pitoresc. Nu știm de nicăieri cum arăta în realitate Iisus. Nu vom ști niciodată. Orice ipoteză este legitimă.

Asko Sahlberg (n. 1964), scriitor finlandez (trăiește în Suedia), a procedat bine. Irod nu percepe și nu pricepe mai mult decît orice om din vremea lui. În concluzie, un roman excelent, potrivit nu numai pentru vacanța de vară, ci pentru toate anotimpurile...


P. S. În imagine: R. V. R., Le vieux juif (c. 1890).


Citiţi în continuare!

luni, 3 iulie 2017

Du-te, du-te la Petușki! La Petușki se află mîntuirea ta...



Venedikt Erofeev, Moscova-Petușki, traducere și note de Emil Iordache, Iași: Polirom, 2014, 168p. 


Vă mai amintiți de Erofeev? În 2006 s-a discutat mult despre cartea lui. Eu mi-am amintit de el tocmai azi cu ajutorul decisiv al Ruxandrei Cesereanu, care mi-a amintit insistent să-mi amintesc...

Un chefliu antrenat ia trenul din Moscova și speră să ajungă într-un sfîrșit la Petușki, unde îl așteaptă probabil o copilă binevoitoare, o komsomolistă. Ca să-și ascută îndrăzneala, bea. Bea de toate, în special vodcă. În acest chip, Venecika Erofeev urmează un îndemn interior, metafizic: „Du-te, du-te la Petușki! La Petușki se află mîntuirea și bucuria ta, du-te!”. Venecika pornește plin de elan. Asta e tot. Restul este poezie și surpriză. Erofeev pretinde că a redactat cartea în „toamna anului 1969, la lucrările de montare a cablurilor în Șeremetievo”. Recomand să-l credem pe cuvînt.

Am terminat, deci, Venedikt Erofeev, Moscova-Petrușki. O carte interesantă.

Foarte inteligent, bun manipulator de lecturi, ingenios (pagina cu întrebările Sfinxului e memorabilă, ca și sfîrșitul cărții), teribilist, ironic, pișicher. Dar poemul metafizic rămîne, am impresia, în pura gratuitate. Arcușul freacă accelerat sîrma lăutei, muzicantul suflă de zor în clarinet, toboșarul bate zdravăn în timpan, simfonia nu se aude, filmul e mut. Așadar, întîlnesc în aceste pagini gratuitatea strîmbăturii unui Gavroche deprimat / euforizat, care nu mai îndrăznește să spere în / vreo revoluție. Dacă în lume nu poți schimba nimic, modifici lumea în închipuire, excitînd-o cu vodcă... Urcăm încrezători în personalul care duce la Petușki. Și ne trezim cu o „sulă uriașă” înfiptă adînc în beregată...

Este o exagerare, totuși, a vedea în proza lui Venedikt Erofeev o rescriere a lui Gogol. Erofeev poate să placă unui cititor ca mine (livresc, dezabuzat, răbdător), dar nu și celui care caută o miză oarecare, sensul anagogic al lucrării, să zicem. Moscova-Petușki nu are un sens anagogic.

Nu pot nega, Erofeev mă distrează (are umor din belșug), îmi pot imagina că trenul merge spre rai (dar chiar duce la rai?), așa cum clasa muncitoare merge în paradis, cînd de fapt locomotiva lui Erofeev nu înaintează nicăieri. La sfîrșitul lecturii, Erofeev mă lasă exact acolo unde eram (și) la începutul începutului. Și nu e tocmai vina mea. Într-un cuvînt, proza lui Erofeev nu prezintă (și nu trezește), la recitire, nici un fior metafizic. Autorul a scris pur și simplu ca să-i amuze pe cititori. Și îi putem pretinde oare mai mult? Are rost?

În consecință, am citit romanul asemenea exegetului realist (incriminat de Emil Iordache în postfață), care nu poate vedea, vai, în povestea lui Erofeev decît odiseea unui biet Villon născut „dincolo de cercul polar", într-o „mică stație de cale ferată”. Și mult prea tîrziu.

Dacă Erofeev a făcut o glumă și ne îndeamnă la haz, de ce să-i nesocotim îndemnul? Are haz.

Am trecut la o a doua lectură a cărții, pe paragrafe. Și mi-am propus să identific (la rîndu-mi) citatele neremarcate de traducător / exegeți pînă acum. Sau pe acelea care nu sînt semnalate înadins la subsol.

Am identificat unul din (cine credeți?) marele Rabelais. La pagina 22, naratorul zice că a stat un timp în cameră, la Orehovo-Zuevo, cu patru buni amici. El era al cincilea. Se înțelegeau atît de bine încît dacă unul dintre cei cinci zicea „Băieți, eu beau vin de Porto”, toți, la unison, se sculau și beau vin de Porto. Dacă unul se referea la bere, toti beau fericiți bere. Este o parodie, poate, a secțiunii, din Gargantua, despre mănăstirea liberă (și mixtă) a fratelui Des Entommeurs, pe nume Thélème. Care avea drept suveran principiu invincibilul "Fă ce-ți place!". Și unde dacă unul zicea: "Mă duc să sar coarda", toți mergeau să sară coarda ca să-i facă pe plac. Numai că mănăstirea lui Erofeev conține, vedem, doar frați călugări, nu și măicuțe.


P. S. În imagine: Adriaen Brouwer (ca. 1605-1638): The Bitter Potion (c.1630 - 1638).


Citiţi în continuare!

marți, 16 mai 2017

Mă bucur şi mă veselesc. Mă bucur şi mă veselesc



Deşi n-am prieteni fanatici şi refuz sistematic mondenităţile (nu-mi plac îmbulzelile, cozile amatorilor de autografe, mania de a fotografia totul, discursurile improvizate şi, în plus, mai sînt şi foarte sfios), firea mea este, mai degrabă, cordială, amabilă.

Menirea mea ca eseist sceptic nu este aceea de a-l speria ori, Doamne fereşte!, de a-l îngrozi pe cititor. Las această satisfacţie în seama specialiştilor. La urma urmelor, pot să-l pun pe gînduri şi fără să-l zdrobesc (de cititor zic).

La un summit literar, cu mulți ani în urmă, poetul Mihai Ursachi a rezumat definitiv, printr-o sintagmă memorabilă, scopul vieții: “Mă bucur şi mă veselesc. Mă bucur şi mă veselesc”. Pentru participanții la șezătoare, exclamația lui a părut o noutate absolută, senzațională. Au chemat o televiziune și l-au filmat. A rezultat astfel singurul clip cu Mihai Ursachi disponibil contemporanilor. 

Vă mai amintiţi oare îndemnul lui Seneca (epistola 23)? Citez: “În primul rînd, fă asta, dragă Lucilius: învaţă să te bucuri”. Cel care ştie să se bucure va găsi oricînd un prilej potrivit. Bucuria autentică (dar şi plăcerea autentică!) se întemeiază neîndoios pe frumuseţe. Epictet a spus-o cel dintîi. Există și plăceri pure, nevinovate. Opriți-vă măcar un minut. Priviţi într-o noapte senină văzduhul. Pipăiţi / respirați / mirosiți iarba, frunzele, florile, arborele lui Iuda. Recitaţi un verset din Cîntarea cîntărilor: “Căci, iată, iarna a trecut, / Ploaia s-a dus, a plecat, / Au apărut florile pe pămînt”. Poate fi oare ceva mai frumos?

Ştiu şi consimt: frumuseţea este pieritoare, viaţa fragilă, coasa morţii aproape, trupul slab și neputincios. Problema e alta: în pofida acestor venerabile banalităţi, pot rămîne destins (adică diferit de indivizii pomeniți mai sus)? Pot fi un original (originalitatea fiind întotdeauna o diferență)? Îmi pot păstra cumpătul? Am voie să zîmbesc?

În deosebire de literatorii elegiaci, de mînuitorii de adjective capitale, vreau să scriu în aşa fel încît să obţin la sfîrşitul textului meu măcar un surîs. Dacă nu-mi ating ţelul, dacă nu binedispun, dacă nu înseninez, mă îndoiesc de talentul personal. N-am primit talant. Fac degeaba umbră pămîntului…


P. S. În imagine: Karoline Juzanx, Don Quichotte.


Citiţi în continuare!

duminică, 14 mai 2017

De ce nu s-a sinucis Flaubert aruncîndu-se în Sena cu o piatră de gît?


Înlătură din răsputeri buruiana resentimentului. Nu invidia pe nimeni, căci nimeni nu este de invidiat. Nu intra în discuții zadarnice, pierzi vremea...

Și dacă, printr-un hazard, trăiești cu impresia că ai putea fi un scriitor (unul dintre miile și miile de scriitori de pe fața încăpătoare a pămîntului), singurul lucru liniștitor pe care-l poți face este să scrii. Să scrii cît te țin puterile, de dimineață pînă seara. Scrisul este, în el însuși, o noblețe, o bucurie, singurul paradis real. Cititul e alta. Nu mai ai nevoie de diplome, de aplauze, de premii, de zarvă, de polemici dubioase și perfect zadarnice. Scrie, deci. Așa cum au făcut atîția alții, cu mai mult sau mai puțin succes. În treacăt fie zis, succesul nu-ți folosește la nimic. Nici acum și nici peste un mileniu, cînd vei fi complet uitat, oale și ulcele...

Un exemplu dintre multe altele. Gustave Flaubert a început să scrie la Doamna Bovary în seara zilei de 19 septembrie 1851, o vineri, şi a pus punct ultimei propoziții, „Acum, de curînd, [Homais] a primit Legiunea de Onoare”, abia în 31 mai 1856, o sîmbătă, cînd i-a şi trimis manuscrisul prietenului Maxime Du Camp, la Paris, spre publicare. Dacă facem socoteala, trecuseră nu mai puţin de cinci ani şi nouă luni. (Tare mă tem că socoteala e greșită, am calculat cu oarece aproximație, am chiulit de la matematică, degeaba îmi pare rău acum...).

În tot acest timp, Flaubert n-a ţinut prelegeri la Academia de Inscripţii, n-a participat la supeuri, la banchete festive, nu s-a întîlnit cu Louise Colet decît o dată sau de două ori pe an (aici a greșit radical, în opinia mea), n-a patronat societăţi literare, asociaţiuni enciclopedice, a scris cîte opt-nouă ore pe zi (şi uneori chiar mai mult), în cea mai serenă singurătate, la Croisset, pe malul Senei. Într-un cuvînt, după cum şi-a propus, a evitat viaţa. Răul de a fi. Scriind.

Faima (adică atenţia temporară a publicului îndreptată nemilos asupră-ţi) reprezintă cel mai penibil motiv pentru care ai putea scrie. Încă o dată, citez din nepreţuitul Flaubert: „Dacă n-aş lucra, nu mi-ar mai rămîne decît să mă arunc în rîu cu o piatră de gît” (scrisoare din 13 noiembrie1872 către Ivan Turgheniev).


P. S. În imagine: Odilon Redon (1840-1916), Mélancolie (1876).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 13 mai 2017

Ce poți să-i ceri Teroristei, dacă îți propui cu tot dinadinsul s-o uimești



I-am cerut Teroristei, zilele trecute, dintr-un amuzament vinovat, pe care vreau să-l explic aici, să fie amabilă (așa cum a fost dintotdeauna) și să-mi trimită o carte. A fost vorba, nu ascund curiozitatea mea oarecum bizară, de Cavalerul templier, romanul lui Jan Guillou.

Romanul face parte dintr-o trilogie de mare succes (la care autorul - mai hîtru decît criticii lui - a adăugat și un al patrulea volum). Templierii îi fascinează pe mulți cititori (nu fac parte dintre ei, o să vedeți). Cine n-a vrut să fi fost, în tinerețe, un astfel de cavaler neînfricat, dîrz, generos și cu barba împletită în cîrlionți? Cine n-a visat o domniță singuratică așteptîndu-și smerită într-un castel ridicat semeț pe un munte cavalerul predestinat? Deci, n-o mai lungesc, am cerut cartea lui Guillou.

Terorista mi-a replicat că numai la asta nu se aștepta din partea subsemnatului (om serios de felul lui, măcar în ochii ei), dar mi-a promis că volumul îmi va sosi cu primul curier. Mi-a sosit. Este exact ceea ce mă așteptam: un roman scris cu abilitatea frugală a unui reporter (Jan Guillou chiar este un reporter cunoscut și premiat). Singura diferență față de toate celelalte cărți despre cavalerii templieri este că aici, protagonistul, Arn Magnusson, și adversarii lui, păgînii, nutresc un soi de simpatie, de înțelegere civilizată unii față de alții. La o primă privire, atitudinea este inedită, îl ia prin surprindere pe cititor, care se aștepta, mai degrabă, la ură și intoleranță. Nu-i exclus ca miza cărții să stea chiar aici. Vorbind despre trecut, autorul oferă o sugestie cu privire la situația de azi. Pacea și bunăvoința sînt mereu preferabile conflictului religios.

Și acum să vin la subiect. De ce am cerut această carte? Simplu, pentru că întreaga mea aventură a lecturii se sprijină pe un roman despre cavaleri fără prihană și domnițe care sînt gata în orice clipă să se sacrifice pentru ei. Cavaleriu teutoni (Purtătorii de cruce, Krzyżacy), cred că am mai spus asta, a fost primul roman mare citit de mine. Mare, înainte de orice, ca număr de pagini (două volume). Și mare prin forța narativă a prozatorului polonez Henryk Adam Aleksander Pius Sienkiewicz, creatorul lui. Citit înainte de a termina gimnaziul, romanul m-a marcat definitiv. L-am recitit de zeci de ori, la una dintre scene am plîns. Alții plîng cînd citesc Doamna Bovary, Ulysses, sau mai știu eu ce, sînt niște intelectuali subțiri, neîndoielnic, eu am lăcrimat pe ascuns din simpatie pentru minunata Danusia și cavalerul ei, Zbyszko de Bogdaniec, condamnat de regele Jagiello la moarte prin decapitare. Danusia urcă pe eșafod și strigă: „Este al meu, al meu!”. Zbyszko este salvat...

De atunci am citit multe romane despre cavaleri, înclusiv Stelele din Eger, în care eroul se numește Gergely, și mi-am zis adesea că această pasiune s-a născut odată cu prima mea lectură semnificativă. Am străbătut stoic toate aceste cărți (unele mai bune, altele mai rele) căutînd, probabil, să refac o plăcere originară. N-am găsit încă un roman despre cavaleri pe gustul meu, n-am mai plîns de multișor, nici n-aș mai fi în stare, păcat de candoarea mea de odinioară.

Acesta este motivul strict personal pentru care mi-am dorit romanul lui Guillou...

Ofer, în încheiere, coordonatele volumului: Jan Guillou, Cavalerul templier, traducere de Dan Ciobanu, București: Editura Univers, 2014, 374p., 44, 90 lei.


P. S. În imagine: Maître de la Mazarine,  Saint Victor chevauchant, Paris, vers 1413. Peinture sur parchemin.


Citiţi în continuare!

miercuri, 10 mai 2017

Iubitule, sînt a ta cu o singură condiție: recită-mi un vers...



Mă tem că de la o vreme (să tot fie vreo 30 de ani), a devenit de prost gust să reciţi poezii iubitei. Numai bătrînii mai cunosc acest obicei bizar. Ar fi un semn de senilitate, de împuținare a minții și energiilor. Cel puţin, aşa cred mulți cititori tineri.

Unii dintre ei gîndesc și-mi răspund cam așa: arşiţa amanţilor n-are nevoie de hexametri, de rime și ritmuri. Misterul erotic trebuie să fie instantaneu, spontan, mut. O încleştare a muşchilor, o ciocnire violentă a oaselor, o verificare a tăriei scheletului, o întrecuprindere sălbatică, o descompunere simultană. Iubirea se trăiește și nu are nevoie de nici o glosă. Nu-i nevoie, aşadar, de falsificări livreşti.

Cînd le cer studenților (din fericire, o fac destul de rar, m-am ars deja) să reproducă Ce e amorul? de Eminescu, un vers din Bacovia („Dormea întors amorul meu de plumb”), un poem din Brumaru („Erai romantică. Le-aveai pîn’ la pămînt / Genele lungi, purtate drept veșmînt...”), mă confrunt cu un refuz unanim. Nu de poezii ne arde nouă, îmi declară prietenii. Noi ne confruntăm cu Viața!

Mi se va spune că iubirea este un afect care se trăieşte, nu se comentează. Se asumă, nu se proclamă urbi et orbi. Se pătimeşte, nu se recită. Așadar, este o experiență, nu un discurs. Cînd este năprasnică (adică aproape întotdeauna la tinereţe, la maturitate și la bătrînețe), iubirea nu are nevoie de compuneri într-un limbaj ales, „figurat”. Nu are nevoie de Eminescu sau de Bacovia. Nu-i pasă de Brumaru. Rămîne discretă, sibilinică, taciturnă, laconică. Aşa o fi.

Dar omul vrea mai mult: vrea să priceapă ceea ce trăieşte. Iar pentru a înţelege este nevoie, uneori, de limbajul echivoc al versurilor, de metafore şi comparaţii. Şi mai e ceva. Mă îndoiesc de faptul că iubirea care nu ştie să se exprime ar fi o adevărată iubire. Fireşte, e imposibil să pricepi „ce e amorul” – preferabil este să-l trăieşti plenar – şi, orice am face, sensul şi esenţa anumitor experienţe ne scapă. Eu cred însă şi altceva. Şi anume că fără un limbaj adecvat, trăirea cu pricina este tulbure şi precară, ca somnul şi reveriile unui nevrotic. În lipsa cuvîntului adecvat, a cuvîntului „ce exprimă adevărul”, iubirea nu se iveşte. Nu poţi percepe lucrurile / culorile fără să dispui de un vocabular care să le numească, fie şi aproximativ. Psihologii știu bine acest plicticos truism.

Mai întîi a fost cuvîntul (e vorba chiar de latinescul „amor”) şi abia apoi trubadurii din Provenţa (ori alţi poeţi la fel de caraghioşi) au inventat iubirea-pasiune. Nu invers. Abia cuvîntul nimerit („cuvîntul potrivit”, cu vorba lui Arghezi) provoacă și susține realitatea. Trăirile înfloresc tocmai din aceste smerite cuvinte adunate într-un poem de către un poet famelic.

Am prezentat, adeseori, în faţa unui auditoriu juvenil această modestă teorie privată. Am scris despre ea şi în Porunca lui rabbi Akiba…. Nu ştiu dacă am avut succes. Mă cam îndoiesc. Cînd este adevărată şi profundă, iubirea mută stelele, soarele şi cerul însuşi, măcar în imaginația amanților. Şi poate fi descrisă doar într-un poem inspirat. Nu iubești pe nimeni dacă nu ești în stare să spui un vers.

Eu așa cred...



P. S. În imagine: Egon Schiele, Liebende [Amants], c.1909.


Citiţi în continuare!

luni, 8 mai 2017

De ce toate muzele poeților adevărați sînt grăsuțe?



Dacă nu mă înşel, poeţii de pretutindeni cîntă, de obicei, două - și numai două - teme: iubirea şi moartea. Prin poet înţeleg, fireşte, precum Goethe odinioară, orice fel de scriitor. În Filosofia compoziţiei, Edgar Allan Poe afirmă: „cel mai nobil motiv poetic este moartea ființei iubite”. Poe conjugă, așadar, în modul cel mai surprinzător, cele două teme lirice.

Firește, pentru lirica erotică, este nevoie de o Muză. Bănuiesc că știți ce-i o Muză, nu insist. Orice poet se bazează în viața lui de om sărman pe o Muză. Deci, Muza poate fi, desigur, o curtezană generoasă, cu sîni, şolduri, coapse, rotunjimi, moliciuni. Și altele. De veacuri şi veacuri, poeţii adevăraţi slăvesc femeia care se revarsă generos pe de lături, femeia fără muchii şi ascuţimi, frumuseţea sferică, uriașă, La Géante (Uriașa este titlul unui sonet de Baudelaire).

De altfel, într-un poem cunoscut, și Eminescu a precizat condiţiile necesare oricărei creaţii: femeia e preferabil să fie „nu subţire, ci-mplinită / încît ai ce strînge-n braţe, numai bună de iubită”.

Astăzi, din păcate (dar și pentru a-i enerva pe poeți!), în estetica feminină este la modă scheletul. Femeia frumoasă nu trebuie să tragă la cîntar nici cît penele din coada păunului. Priviţi exponatele famelice de la paradele de modă. Dacă sufli mai tare în direcţia lor, rişti ca modelele să dea cu capul de tavan. O astfel de frumuseţe gracilă place, nu neg cîtuşi de puţin acest adevăr preţios, dar nu inspiră pe nimeni, nici un poet nu simte vreun frison, poetul vrea întotdeauna mai mult. Cît mai mult. Întrebați-l, de-o pildă, pe Emil Brumaru...

În consecinţa acestui fapt de psihologie a profunzimilor (şi din lipsă de femei adevărate), poeţilor nu le rămîne decît să deplîngă, în elegii plicticoase, vanitatea existenţei și Finalul ei ineluctabil. Cînd n-au Muze, poeţii trăiesc tocmai din această nedumirire a muritorilor: nu știm încă de ce venim pe lume, nu știm nici de ce murim, nu știm, deci, nimic.

Și, la urma urmelor, la ce ne-ar folosi dacă am afla acest secret vid? Să ne mulțumim cu ce ne-a dat Dumnezeu: să cîntăm fără oprire Muzele, Muzele, Muzele!


P. S. În imagine: Jeanne Lorioz (n. 1954), Sans titre.


Citiţi în continuare!