Petru Bejan, Amurgul frumosului, Iași: Editura Fundației Academice Axis, 2012, 140p.
În 1889, apărea Amurgul idolilor a lui Friedrich Nietzsche, iar în 1907 Amurgul filosofilor a lui Giovanni Papini. În 1940, Emil Cioran publica Amurgul gîndurilor, iar în 2012 Petru Bejan publică Amurgul frumosului. Originea acestor cărți care folosesc metafora amurgului în titlu ar putea-o constitui penultima operă a lui Wagner, intitulată Amurgul zeilor (1874). Fiecare dintre autorii menționați face apel la această metaforă de proveniență wagneriană, pentru a constata ori susține agonia anumitor categorii în rîndul contemporanilor săi și pentru a le repune în discuție.
Poate fi vorba de condamnarea unor concepte clasice, în care am învățat să credem cu fermitate, cum ar fi rațiunea socratică (Nietzsche) sau de o răfuială cu filosofia (Papini). Dar și de o situare într-o perspectivă post-istorică, dinspre care o reevaluare a gîndurilor despre om, sens al vieții, Dumnezeu, timp etc., pare posibilă (Cioran). În continuarea unor asemenea demersuri, Petru Bejan propune în plină eră post-estetică o investigație asupra unor forme marginale ale frumosului, mai mult o chestionare a însăși categoriei estetice de frumos. Frumosul încotro? Și, mai ales, cum să facem să ne educăm privirea astfel încît, dincolo de o estetică a frumosului, să nu acceptăm drept artă chiar orice? Și, în special, cum să evităm primejdiile kitsch-ului, chiar dacă se practică astăzi asumarea și vinderea lui?
Cartea Amurgul frumosului grupează în patru secțiuni articolele autorului publicate în ultimii doi ani în presa ieșeană, în special în Ziarul de Iași și Convorbiri literare și se încheie cu un interviu despre arta experimentului, acordat ziarului Lumina. Cele patru capitole surprind distanțarea de arta clasică (”Măsura depășită”), manifestări mai noi ale fenomenului artistic (”Împotriva tradiției”), problematica interpretării (”Pe versantul interpretării”) și cîteva încercări de teoretizare și educare a gustului cititorilor prin exemple (”Pedagogia gustului”). De menționat că volumul este ilustrat color, iar calitatea grafică e neîndoielnic excepțională.
Dintre manifestările artistice contemporane luate în atenție în cartea aici recenzată, fenomenul de departe cel mai contrariant este cel al kitsch-ului. În introducerea la volum, Petru Bejan ne previne asupra faptului că astăzi ”urîtul, banalul, kitsch-ul s-au academizat, fiind etalate cu fervoare la evenimentele de profil” (pp.8-9). Motivele pentru care artiștii contemporani recurg la mijloace-kitsch, susținînd o politică estetică ”dezestetizantă”, potrivit căreia opera nu trebuie să reclame aprecieri estetice, uneori nici măcar un mesaj, sînt strict pragmatice. ”Din exigențe pur comerciale, observă autorul în cadrul unui articol cuprins în volum, frumosul se aliază adesea cu kitsch-ul, ceea ce îl face superficial și frivol” (p.37).
În articolul ”Kitsch-ul transgresiv”, autorul vizează în mod explicit acest fenomen. Termenul provine de la germanul kitschen, însemnînd ”a face un lucru de mîntuială”. Petru Bejan constată că folosim acest termen ca alternativă la o suită de alți termeni, precum ”strident”, ”ostentativ”, ”vulgar”, ”fals-grandios”, ”superficial”, aplicabili mai mult sau mai puțin artei, dar nu numai artei. Atît în modă cît și în artă, dacă e asumat, kitsch-ul poate deveni un ”agent inedit al deconstrucțiilor și transgresiunilor”. Dar și al unei mișcări de de-elitizare a artei, făcînd-o accesibilă publicului larg. Pînă la urmă, kitsch-ul rămîne o asociere neinspirată, care, în încercarea de a transcende stilurile culturale ori de a eluda prăpastia dintre epoci (să zicem, dintre clasic și modern), îi dă fiori celui ce mai are o frîntură de gust estetic.
Drept urmare, într-un alt loc din spațiul propriei cărți, autorul se va întreba retoric: ”Cum discernem arta de non-artă, modelul de imitație, autenticul de kitsch?” (pp.58-59). Cred că e o întrebare în asentimentul publicului din galeriile de azi, care nu de puține ori resimte perplexitate ori consternare.
Îmi amintesc că am participat la Iași la un eveniment de teatru experimental, pentru care s-a simulat o galerie. Au fost folosite zece reproduceri după tabloul lui Diego Velásquez, Crucificare (1632). Înrămate, atîrnate pe pereți, alături de o lupă. Privind reproducerile prin lupă, puteam vedea pe pînză diverse obiecte (o sticlă de Coca Cola, mustățile lui Dali, o muscă, o lavalieră, diverse accesorii pe cruce sau la gîtul lui Christos etc.). În mod normal, dacă ar fi fost vorba de un tablou contemporan, prezența acelor obiecte în discuție ar mai fi putut fi justificată (să zicem ideea că s-ar vedea prin intermediul lupei în tablou ceva, invizibil cu ochiul liber, un detaliu ce ne bîntuie existența cotidiană, un indiciu al propriei necredințe, o creație a subconștientului propriu). Dar folosirea ca atare a unor reproduceri după un tablou arhicunoscut mi se pare că ne plasează în plin kitsch.
Dana Țabrea
Acknowledgement: Acest articol a fost publicat în timpul unei perioade de cercetare finanțate de către Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane prin proiectul „Dezvoltarea capacităţii de inovare şi creşterea impactului cercetării prin programe post-doctorale” POSDRU/89/1.5/S/49944.
Cartea Amurgul frumosului grupează în patru secțiuni articolele autorului publicate în ultimii doi ani în presa ieșeană, în special în Ziarul de Iași și Convorbiri literare și se încheie cu un interviu despre arta experimentului, acordat ziarului Lumina. Cele patru capitole surprind distanțarea de arta clasică (”Măsura depășită”), manifestări mai noi ale fenomenului artistic (”Împotriva tradiției”), problematica interpretării (”Pe versantul interpretării”) și cîteva încercări de teoretizare și educare a gustului cititorilor prin exemple (”Pedagogia gustului”). De menționat că volumul este ilustrat color, iar calitatea grafică e neîndoielnic excepțională.
Dintre manifestările artistice contemporane luate în atenție în cartea aici recenzată, fenomenul de departe cel mai contrariant este cel al kitsch-ului. În introducerea la volum, Petru Bejan ne previne asupra faptului că astăzi ”urîtul, banalul, kitsch-ul s-au academizat, fiind etalate cu fervoare la evenimentele de profil” (pp.8-9). Motivele pentru care artiștii contemporani recurg la mijloace-kitsch, susținînd o politică estetică ”dezestetizantă”, potrivit căreia opera nu trebuie să reclame aprecieri estetice, uneori nici măcar un mesaj, sînt strict pragmatice. ”Din exigențe pur comerciale, observă autorul în cadrul unui articol cuprins în volum, frumosul se aliază adesea cu kitsch-ul, ceea ce îl face superficial și frivol” (p.37).
În articolul ”Kitsch-ul transgresiv”, autorul vizează în mod explicit acest fenomen. Termenul provine de la germanul kitschen, însemnînd ”a face un lucru de mîntuială”. Petru Bejan constată că folosim acest termen ca alternativă la o suită de alți termeni, precum ”strident”, ”ostentativ”, ”vulgar”, ”fals-grandios”, ”superficial”, aplicabili mai mult sau mai puțin artei, dar nu numai artei. Atît în modă cît și în artă, dacă e asumat, kitsch-ul poate deveni un ”agent inedit al deconstrucțiilor și transgresiunilor”. Dar și al unei mișcări de de-elitizare a artei, făcînd-o accesibilă publicului larg. Pînă la urmă, kitsch-ul rămîne o asociere neinspirată, care, în încercarea de a transcende stilurile culturale ori de a eluda prăpastia dintre epoci (să zicem, dintre clasic și modern), îi dă fiori celui ce mai are o frîntură de gust estetic.
Drept urmare, într-un alt loc din spațiul propriei cărți, autorul se va întreba retoric: ”Cum discernem arta de non-artă, modelul de imitație, autenticul de kitsch?” (pp.58-59). Cred că e o întrebare în asentimentul publicului din galeriile de azi, care nu de puține ori resimte perplexitate ori consternare.
Îmi amintesc că am participat la Iași la un eveniment de teatru experimental, pentru care s-a simulat o galerie. Au fost folosite zece reproduceri după tabloul lui Diego Velásquez, Crucificare (1632). Înrămate, atîrnate pe pereți, alături de o lupă. Privind reproducerile prin lupă, puteam vedea pe pînză diverse obiecte (o sticlă de Coca Cola, mustățile lui Dali, o muscă, o lavalieră, diverse accesorii pe cruce sau la gîtul lui Christos etc.). În mod normal, dacă ar fi fost vorba de un tablou contemporan, prezența acelor obiecte în discuție ar mai fi putut fi justificată (să zicem ideea că s-ar vedea prin intermediul lupei în tablou ceva, invizibil cu ochiul liber, un detaliu ce ne bîntuie existența cotidiană, un indiciu al propriei necredințe, o creație a subconștientului propriu). Dar folosirea ca atare a unor reproduceri după un tablou arhicunoscut mi se pare că ne plasează în plin kitsch.
Dana Țabrea
Acknowledgement: Acest articol a fost publicat în timpul unei perioade de cercetare finanțate de către Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane prin proiectul „Dezvoltarea capacităţii de inovare şi creşterea impactului cercetării prin programe post-doctorale” POSDRU/89/1.5/S/49944.
Citiţi în continuare!
Postări
