marți, 3 decembrie 2019

7 autori care au descris cum ard cărțile. De la Cervantes la Dai Sijie


Cine nu-şi aminteşte filmul lui François Truffaut din 1966? Este vorba de ecranizarea romanului scris de Ray Bradbury (n.1920), Fahrenheit 451. Dar Bradbury nu e singurul scriitor care a imaginat incendierea bibliotecilor.
Primul este desigur Cervantes, cu Don Quijote. Un capitol prezintă intervenţia preotului şi a spiţerului în biblioteca nobilului Cavaler al Tristei Figuri, care e, în opinia lui Miguel de Unamuno, un „Christ gotic cu angoase moderne". Cei doi controlează cărţile din bibliotecă (majoritatea sînt romane cavalereşti) şi aruncă o mare parte din ele în foc.

Al doilea cronologic este Elias Canetti (a luat premiul Nobel pentru literatură, în 1981) cu romanul Die Blendung (Orbirea), publicat în 1935.

Următorul pe lista mea este Mervyn Peake (1911-1968), cu trilogia fantasy, Titus Groan, titlu tradus în franceză ca Titus d'Enfer. Prima ediţie a romanului este din 1946. Biblioteca incendiată aparţine lordului Sepulchrave, stăpînul castelului Gormenghast. Castelanul are obiceiul demodat de a citi. Dar biblioteca sa cade pradă flăcărilor.

Abia acum ar veni Ray Bradbury cu romanul Fahrenheit 451 (publicat în 1953), care este o distopie. În societatea imaginată de Bradbury, pompierii au menirea de a da foc tuturor cărţilor. Lectura este o activitate ilicită. Pentru a păstra carţile, oamenii inşişi trebuie sa devină cărţi, memorîndu-le.

Ar urma, după socotelile mele, Umberto Eco. În Numele trandafirului (1981), la final, biblioteca abaţiei ia foc şi arde vreme de trei zile. Incendiul reprezintă o metaforă pentru sfîrşitul unei lumi.

Şi prozatorul merican Paul Auster descrie un incendiu livresc, în romanul In the Country of Last Things (1987), tradus de francezi sub titlul complet modificat de Le voyage d’Anna Blume


Şi îmi mai aduc aminte de o incendiere a cărţilor: poate fi găsită în romanul lui Dai Sijie, publicat la Gallimard, în anul 2000, şi tradus la noi sub titlul Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză.

N. A. Imaginea prezintă un Saturnischer Tanz, în viziunea pictorului Edgar Ende (1901-1965).

duminică, 17 noiembrie 2019

Istoricul Paul Veyne și sclavagismul erotic la romani

Afirmația lui Denis de Rougemont potrivit căreia dragostea ar fi o invenție a trubadurilor (din secolul al XII-lea) mi s-a părut multă vreme greșită. Cum adică, mi-am spus mereu: grecii și romanii nu au cultivat afecțiunea și reciprocitatea în iubire? Răspunsul este unul singur: nu. Deloc. Civilizația greacă și civilizația romană nu au încurajat pasiunea din (și  în) iubire.
Matroana care și-ar fi iubit soțul s-ar fi comportat scandalos (ca o prostituată). Bărbatul care și-ar fi iubit soția, la fel. Cato Censorul a condamnat o astfel de pasiune. Un bărbat care își iubește soția nu poate fi un bun om politic. O soție care își iubește bărbatul îl deturnează de la menirea lui: aceea de a se ocupa (cu vigoare) de treburile statului.

Să nu uităm că Ovidiu a fost exilat la Marea Neagră, dar soția lui nu l-a vizitat niciodată în cei 18 ani ai exilului. Femeia s-a ocupat de averea lui, dar nu a simțit niciodată nevoia să-l vadă.

Romanii au dezavuat voluptatea și patima erotică. Idealul stoic a fost abstinența, castitatea. Iată ce spune Seneca: „Comite adulter cel ce-și iubește prea aprins nevasta” (De matrimonio, fr.84). În Antichitatea tîrzie, Roma a fost o societate puritană, o societate de asceți. Iată, în acest sens, opinia istoricului Paul Veyne: 
„Sclavagism 'virilist' și respingere a sclaviei pasionale, acestea sînt cuvintele dragostei romane... Pasiunea amoroasă este de temut, fiindcă face dintr-un bărbat liber sclavul unei femei... În Antichitate, exaltarea pasiunii, așa cum o exprimă Petrarca, ar fi scandalizat, sau ar fi provocat zîmbete. Romanii nu cunosc exaltarea medievală a persoanei iubite”.
Sclavagismul pasional, așadar. Poeții occitani asta inventează (și cîntă) la începutul Evului Mediu. Fac din femeie o Domina, o Stăpînă. Elogiază afectul, perenitatea lui, iubirea exclusivă, eternă. Sîntem, s-ar părea, urmașii (nedemni) ai trubadurilor.

P. S. Sintagma „fin' amors” desemnează dragostea curtenească.

sâmbătă, 16 noiembrie 2019

Istoria cărții. Bibliografie


„Dintotdeauna mi-am închipuit că paradisul ar fi un soi de bibliotecă”: „Siempre imaginé que el Paraíso sería algún tipo de biblioteca” (Jorge Luis Borges).
Mi-am petrecut ziua de ieri căutînd în biblioteca personală (dar și pe net) titluri / lucrări cu privire la istoria cărții în general. Recolta a fost destul de săracă. Voi încerca să țin această bibliografie la zi. Am cules doar cărți redactate în română sau traduse în română. 


  1. Chartier, Roger, Lecturi și cititori în Franța Vechiului Regim, traducere de Maria Carpov, București: Editura Meridiane, 1997.
  2. Costa, Ioana, Textele antice și transmiterea lor, București: Editura Universității din București, 2008, 216p.
  3. Costa, Ioana, Papirus, pergament, hîrtie. Începuturile cărţii, București: Humanitas, 2011, 168p.
  4. Darnton, Robert, Marele masacru al pisicii și alte episoade din istoria culturală a Franței, traducere de Raluca Ciocoiu, Iași: Polirom, 2000, 260p.
  5. Eco, Umberto, Memoria vegetală. Și alte srieri de bibliofilie, traducere de Anamaria Ghebăilă, București: RAO, 2008 224p. „Ritmul lecturii îl urmează pe cel al trupului, ritmul trupului îl urmează pe cel al lecturii. Nu citim numai cu creierul, citim cu întregul nostru trup…”.
  6. Flocon, Albert, Universul cărţilor. Studiu istoric de la origini pînă la sfîrşitul secolului al XVIII‑lea, traducere de Radu Berceanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, 496p.
  7. Gherghel, Valeriu, Breviarul sceptic. Şi alte eseuri despre simplitate, Iaşi: Editura Polirom, 2012.
  8. Gherghel, Valeriu, Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înţelepţi cărţile?, Iaşi: Editura Polirom, 2018.
  9. Gherghel, Valeriu, Porunca lui rabbi Akiba: Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la Samuel Pepys, ediția a II-a a revăzută şi adăugită cu cinci eseuri noi, Iaşi: Polirom, 2019, 328p.
  10. Ginzburg, Carlo, Brînza şi viermii. Universul unui morar din secolul al XVI-lea, traducere de Claudia Dumitru, Bucureşti: Editura Nemira, 1997, 258p.
  11. Karolides, Niholas J.; Margaret Bald; Dawn B. Sova, 100 de cărți interzise. O istorie a cenzurii în literatura mondială, traducere de Daniel Duma, Pitești: Editura Paralela 45, 2007.
  12. Kelly, Stuart, Cartea cărților pierdute, traducere de Irina Negrea, București: Editura Nemira, 2007, 448p.
  13. Labarre, Albert, Istoria cărții, traducere de Camelia Secăreanu, Iași: Institutul European, 2001, 144p. O repede privire evoluției cărții. Generalități. „Orice bibliotecă e o istorie a cărţii. În orice bibliotecă e măcar o Istorie a cărţii”.
  14. Lyons, Martyn, Istoria cărţilor, traducere de Ştefania Ferchedău, București: Editura ART, 2011, 224p.
  15. Manguel, Alberto, Istoria lecturii, traducere din limba engleză de Alexandru Vlad, Bucureşti: Editura Nemira, 2011, 416p.
  16. Marrou, Henri‑Irénée, „Literatură și editare în epoca patristică”, in Patristică și umanism. Culegere de studii, traducere de Cristina și Costin Popescu, București: Editura Meridiane, 1996, pp.289-328. „Tehnica editării în epoca patristică” (pp.291-310); „Împărțirea în capitole a cărților din De civitate Dei” (pp.311-328)
  17. Marrou, Henri‑Irénée, Sfîntul Augustin şi sfîrşitul culturii antice, traducere de Dragan Stoianovici şi Lucia Wald, Bucureşti: Humanitas, 1997.
  18. Matei, Horia, Cartea un călător milenar, București: Editura Tineretului, 1964.
  19. Ofrim, Alexandru, Cheia şi Psaltirea. Imaginarul cărţii în cultura tradiţională românească, Pitești: Editura Paralela 45, 2001.
  20. Ofrim, Alexandru, Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale, București: Humanitas, 2019, 324p.
  21. Olteanu, Virgil, Din istoria şi arta cărţii. Lexicon, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1992, 400p.
  22. Pataut, Fabrice, Noua bibliotecă de la Alexandria, traducere de Ion Crețu, București: Institutul Cultural Român, 2006.
  23. Robinson, Andrew, Istoria scrisului, traducere de Mihnea Gafița, București: Editura ART, 2009, 232p.
  24. Vasilescu, Mircea, Iubite cetitoriule... Lectură, public şi comunicare în cultura română veche, Bucureşti, Editura Paralela 45, 2001, 188p.

P. S. În imagine: Folio 5r from the Codex Amiatinus (sec. VIII), Ezra the Scribe.  

marți, 12 noiembrie 2019

În Philobiblon, Richard de Bury ne învață cum să iubim cărțile


Richard de Bury (1281-1345) a fost fiul lui Sir Richard Aungerville. A studiat la Oxford. A ajuns episcop. A fost tutore al prințului Edward de Windsor, mai tîrziu regele Edward III. L-a cunoscut pe cînd se afla în Avignon pe Francesco Petrarca (probabil în 1330). În 14 aprilie 1345, Dominus Ricardus de Bury migravit ad Dominum.
A terminat de redactat Philobiblon în 24 ianuarie 1345. Richard a deținut o bibliotecă bogată: Iste summe delectabatur in multitudine librorum. În Philobiblon, Richard de Bury descrie cu limpezime metoda lui de colecționare a cărților și regulile pe care le-a urmat pentru a întemeia biblioteca noului colegiu din Oxford (Durham College). Philobiblon este o mărturie înflăcărată a iubirii de cărți (așa cum dovedește și titlul). 

Iată ce spune autorul tratatului în capitolul XV: 

 „Cărţile ne încîntă cînd belşugul ne surîde şi ne aduc alinare în vremile de restrişte. Întăresc hotărîrile lumeşti, sprijină orice judecată neînfricată. Meşteşugurile şi ştiinţele, ale căror virtuţi greu sînt de închipuit, tot pe cărţi se întemeiază. Cît este de măreaţă mirabila putere a cărţilor, de vreme ce printr-însele ne este nouă cu putinţă a întrezări hotarele cele de pe urmă ale lumii şi ale vremilor, cele ce se află şi cele ce nu se află, aproape pironind căutătura în oglinda veşniciei... În cărţi ajungem pe culmi şi ne scoborîm în străfunduri, aflăm soiurile de peşti mai multe la număr decît ale păsărilor, cunoaştem însuşirile văzduhului, apelor şi uscatului; din cărţi scoatem nestemate şi alte bogăţii, aflăm puterile tămăduitoare ale ierburilor şi de toţi urmaşii lui Neptun, Ceres şi Pluton. Iar dacă ne este pe plac a cunoaşte vieţuitoarele văzduhului, iată-ne zburînd deasupra Olimpului, iată piscurile din Taurus şi Caucaz şi împărăţia Iunonei şi cei şapte aştri şi sferele cereşti. Atingem firmamentul suprem, împodobit cu semne, grade şi zugrăveli, aflăm despre polul antarctic şi despre ceea ce n-a fost dat vreodată nici ochiului să vază, nici urechii să auză. Ne minunăm de Calea Laptelui ceea plină de strălucire şi de zodiacul jucăuş împodobit cu animale ale lumii cereşti. 

Prin cărţi ne învăţăm cu umorile şi cu minţile strălucite şi aflăm cu ochiul minţii Cauza Primă şi Motorul Imobil ale nesfîrşitelor virtuţi şi ne cufundăm într-o dragoste neţărmurită... Prin cărţi vorbim cu prietenul şi cu duşmanul... Cartea intră în odăile celor puternici, unde glasul celui care o scrie n-ar răsuna altminteri... Cînd sîntem în lanţuri şi nu putem umbla slobozi, ne slujim de cărţi drept soli către prietenii noştri, spre a le cere ajutorul şi a le da de ştire... Ce să mai zicem? Citit-am în Seneca precum că lenevia fără buchii este moarte şi mormîntul celor vii, şi numai îndeletnicirea cărţilor şi a buchilor dă viaţă omului”. 

Fragmentul este citat de Umberto Eco în Memoria vegetală şi alte scrieri de bibliofilie, traducere din italiană de Anamaria Gebăilă, Bucureşti: RAO, 2007, p.55.

În traducere engleză, tratatul episcopului Richard de Bury poate fi consultat AICI.

luni, 11 noiembrie 2019

Elogii paradoxale. De la Bertrand Russell la Paul Souday


Căutînd dintr-o perversă curiozitate un posibil elogiu al tautologiei, am găsit, firește, tot felul de laude și elogii (chiar o definiție a genului retoric din care face parte și lauda), dar nimic despre virtuțile tautologiei.
Dar dacă tot am navigat în oceanul nesfârșit, printre talazuri și rechini, să vă spun pe scurt, într-o listă, ce am găsit.

          1. un elogiu al carburatorului (nu l-am citit, dar trebuie sa fie o abordare metafizică!);
          2. un elogiu al lucrului imperfect;
          3. un elogiu al cochetăriei: se adresa inclusiv bărbaților, căci și ei pot suferi de cochetărie, chiar mai tare decît doamnele;
          4. un elogiu al minciunii;
          5. un elogiu al prostiei; și titlul lui Erasm din Rotterdam, Laus stultitiae, poate fi tradus ca elogiu al prostiei, deși mulți preferă să numească nebunia;
          6. un elogiu al egoismului redactat de Paul Souday;
          7. un elogiu al coincidenței;
          8. un elogiu al ignoranței;
          9. un elogiu al corigenților;
          10. un elogiu al elogiului.

Aș aminti că Bertrand Russell a scris un elogiu al trîndăviei (Praise of Idleness). Iar Jean Frédéric Bernard a compus un elogiu al iadului... Concluzia e una singură: probabil ca nimic nu a rămas neelogiat pe lume. Am citat mai de mult, într-o notă de pe blog, pînă și un elogiu al soției infidele. Are merite vădite și o astfel de femeie. Totul merită prețuit, așadar. Trăim cu siguranță în cea mai bună dintre lumile posibile...

P. S. Imaginea prezintă un Jake Baddeley, Masters of Reality (2002).

joi, 7 noiembrie 2019

Ibn Dawud. Mi-e frică de iubirea ce-o să vină

Nu numai teologia negativă a creștinilor, dar și teologia zahirită a arabilor susține că Dumnezeu (Allah) este dincolo de orice relație.
De altfel, termenul latin „absolutus” - termen adeseori folosit pentru a descrie divinitatea - chiar asta înseamnă: lipsit de legături, care se sustrage oricărui raport, izolat, solitar.

Pentru teologia zahirită, a pretinde că îl iubești pe Dumnezeu este o nelegiuire: 
„Acela care spune că iubește stabilește o legătură între cel ce iubește și cel iubit; a-l iubi pe Dumnezeu ar însemna, într-un anumit fel, a-l asimila omului, pe care el l-a creat, fără a ține seama de transcendența sa; omul nu-i datorează lui Dumnezeu dragoste, ci proslăvire” (H.-I. Marrou, Trubadurii, București: Editura Univers, 1983, p.95). 
Mansur al-Hallaj (c. 858 – 26 martie 922), mistic, teolog și poet, a făcut tocmai această greșeală. A declarat că, în extaz, omul se unește cu Dumnezeu. În acel moment, misticul poate exclama: „Eu sînt Adevărul”. Pentru o atare îndrăzneală, justiția vremii a poruncit să fie sfîșiat în bucăți.

Principalul acuzator al lui al-Hallaj a fost Ibn Dawud (868 - 910), „jurisconsult erudit și teolog aspru” (H. -I. Marrou). În lucrarea Kitab al Zahra, Cartea florii, Ibn Dawud a teoretizat dragostea pură. Autorul vorbește, desigur, despre o iubire strict profană. Rafinamentul unei astfel de iubiri constă „în a încerca acest sentiment, fără să cedezi ispitei” (Marrou, p.96). Iubirea trebuie să rămînă mereu și mereu castă. Este, în fond, o iubire foarte ciudată, de abstinent. La trubaduri găsim o practică afină (și oarecum morbidă): încercarea, eseul; în termenii poeților se numea assag. Amanții stau culcați în pat, complet goi, se pot mîngîia unul pe celălalt, dar nu pot trece la sex. Iată cea mai bizară probă / dovadă / mărturie de iubire...

Ibn Dawud, acuzatorul, a scris și poezii. Citez, după Henri-Irénée Marrou (1904 - 1977), cîteva versuri dintr-un poem care îi este atribuit:

               „Ah, nu, făgăduiala de iubire să n-o ții,
               Mi-e frică de iubirea ce-o să vină! Și vreau
               Să fiu avar cu lacrimile mele!”.

P. S. Miniatura din imagine reprezintă Le martyre d'al Hallaj.

duminică, 3 noiembrie 2019

Giordano Bruno. Elogiul lucrurilor mici


Există o veche tradiţie a elogiului paradoxal (nu întotdeauna fariseic). Sursele clasice ale acestei tradiţii literare au fost inventariate deja. Se citează în acest sens o lucrare a lui Plutarh, De sollertia animalium, „Despre agerimea animalelor”, cuprinsă în Moralia XII.
În Paradoxa stoicorum, Cicero oferă, la rîndu-i, un catalog al laudelor ipocrite, redactate de către filosofii stoici. E binecunoscut, de asemenea, micul dialog al lui Lucian din Samosata, intitulat Despre parazit sau dacă există o meserie a paraziţilor, în care se face elogiul „paraziticei”, ştiinţa care guvernează această ciudată şi venerabilă meserie.

Mai aproape de noi, filologul olandez Daniel Heinsius a compus o Laus Pediculi (adică „Lauda păduchelui”). Lui Philipp Melanchton i se atribuie o Laus formicae („Lauda furnicii”). Se cunosc mai multe elogii ale măgarului, începînd cu vechiul Encomium asini, poemul epic al lui Nigel de Longchamps, şi terminînd cu Laus asini a aceluiaşi Daniel Heinsius.

Dar culminaţia genului este cu siguranţă tratatul din 1585 al lui Edward Dyer, Praise of Nothing („Lauda nimicului”). Nu trebuie să trecem cu vederea nici lucrarea unui anonim cu titlul memorabil de l’Eloge de l’Enfer („Elogiul infernului”).

Nici filosofii recenţi nu au ignorat genul. Bertrand Russell a publicat, în 1932, într-o revistă de specialitate, In Praise of Idleness, „Întru lauda trîndăviei”, iar Robert B. Reich a elogiat ipocrizia, într-un articol din 2000: In Praise of Hypocrisy


Voi încheia acest catalog erudit cu un citat din Giordano Bruno:
„Le este permis şi stă în puterea principilor să exalte lucrurile josnice; vor trece drept nobile, dacă aşa doresc ei, şi dacă sînt într-adevăr aşa… Or, vedeţi, exagerările lui Teofilo au o explicaţie analogă; şi vorbele lui, aşa grosolane cum poate vi se par, au o cu totul altă conotaţie decît cele ale scriitorilor antici, cînd aceştia preamăresc sosul, grădiniţa de zarzavaturi, ţînţarul, musca, nuca sau orice alt element; sau cînd unul dintre contemporanii noştri celebrează aracul, bagheta, evantaiul, ridichea, mercenarul, soba, lumînarea, smochina, febra, cercul sau alte obiecte, care, după cum se ştie, sînt lipsite de importanţă, ba chiar dezgustătoare…”.

P. S. Ilustrăm această notă, fireşte, cu o imagine a paraziţilor (şi eternităţii). Am ales, aşadar, vestita „Pays de Cocagne” (1567) a lui Bruegel cel Bătrîn.